Violența împotriva fetelor și femeilor are loc în diferite etape din ciclul lor de viață. Multe femei se confruntă cu mai multe episoade de violență, care pot începe din copilărie până la maturitate și vârsta înaintată.

Abordarea bazată pe ciclul de viață privind violența în bază de gen ajută la înțelegerea impactului cumulat al violenței cu care se confruntă fetele și femeile, în special în ceea ce privește consecințele acesteia asupra sănătății fizice și mintale. Aceste aspecte, de asemenea, sunt importante în documentarea cazurilor, dar și în analiza fenomenului.

Din experiența mai multor țări, violența și ciclul de viață feminin pot fi abordate, studiate și monitorizate multidirecțional, unde se pot identifica mai multe forme de violență atât printre persoanele rezidente, cât și printre refugiați sau solicitanții de azil.

Astfel, la persoane din diferite culturi și în funcție de vârstă, se pot identifica și documenta diferite forme de violență, enumerate în studiul intitulat “Documentarea Violenței în bază de gen”:

Violența bazată pe gen este o încălcare gravă a drepturilor omului. Obligațiile și angajamentele articulate în numeroase instrumente internaționale și regionale, inclusiv Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, Convenția privind drepturile copilului, Platforma de acțiune de la Beijing, Programul de acțiune al Conferinței internaționale privind populația și dezvoltarea, rezoluțiile Consiliului de Securitate 1308, 1325, 1820, 1888 și altele, oferă o perspectivă globală mandat global care impune ONU și statelor părți să acționeze în acest sens la toate nivelurile corespunzătoare.

Există trei principii cheie care stau la baza Violenței sexuale în timpul unor conflicte și post – conflicte;

·       violența împotriva femeilor și fetelor este aproape întotdeauna mai răspândită decât violența împotriva bărbaților și băieților în situațiile de conflict;

·       bărbații și băieții sunt parte a problemei și trebuie să devină o parte mai mare a soluției;

·       violența sexuală împotriva femeilor și fetelor, precum și împotriva băieților și bărbaților, provine din multe dintre aceleași cauze de bază și, prin urmare, soluțiile trebuie să fie abordate într-un mod mai holistic.

Conflictul exacerbează inegalitățile și abuzurile de gen de putere care pot duce la violență bazată pe gen. Conflictul nu provoacă violența sexuală și alte forme de violență bazată pe gen (GBV), deși poate manifesta noi forme de GBV în acele medii. Violența sexuală capătă noi forme ca o consecință a conflictului și, de multe ori, este adesea folosită ca o tactică de război, fie la întâmplare, fie în mod opportunist sau în mod sistematic.

Atât în situații de conflict, cât și post-conflict sunt locuri în care violența sexuală tinde să fi mai răspândită și mai gravă din cauza nivelurilor mai ridicate ale violenței, a prăbușirii coeziunii sociale și a ordinii publice, și de agravarea vulnerabilităților existente. Odată cu prăbușirea ordinii sociale, impunitatea este, de asemenea, mai probabilă.

Violența sexuală și alte forme de violență bazată pe gen sunt folosite în conflicte ca instrument de demotivare a populațiilor afectate de conflicte pentru a le împiedica să riposteze, prin teroare și încercări de subjugare, sau pentru a umili și a face de rușine bărbații și femeile. Uneori violența de gen este folosită ca instrument de îndoctrinare și crearea unor legături de grup pentru combatanți. Violența de gen este utilizată ca recompensă sau formă de compensație (“prada de război”) pentru combatanții care, de obicei, nu sunt plătiți în alt mod. Violența sexuală este uneori un instrument de genocid, utilizat pentru a transforma compoziția etnică sau socială a unei societăți. Combatanții o pot folosi atât în mod strategic, ca amenințare sau avertisment pentru a controla zone de importanță economică sau politică, cât și la întâmplare, ca urmare a perpetuării unui ciclu de anxietate și frică care împiedică recuperarea (UNFPA, 2012) și afectează emoțiile și bunăstarea psihologică a celor care au îndurat astfel de violențe.

Cele mai multe dintre victimele directe ale violenței de gen sunt femeile și fete; unele sunt bărbați și băieți.

Conform studiului “Violența sexuală în conflicte și post-conflict: Implicarea bărbaților și băieților“, realizat de United Nations Population Fund, mărturiile femeilor care trăiesc pentru a povesti despre suferințele lor, inclusiv ca sclave sexuale în timpul războiului, demonstrează nivelurile de traume inimaginabile care au fost impuse femeilor și fetelor. Conform aceluiași studio, în mediile post-conflict, violența sexuală și violența fizică împotriva partenerei feminine pot fi modalități prin care un bărbat își poate afirma poziția dominantă. chiar dacă a pierdut totul.

 Abordarea problemei multidimensionale a violenței sexuale în situații de conflict și post-conflict este complexă și dificilă. Comunitatea internațională a recunoscut că o prevenire și o reacție eficace vor necesita eforturi pe termen lung, cuprinzătoare și coordonate de către mai multe părți interesate care să abordeze diferitele aspecte ale populațiilor afectate, inclusiv preocupările lor în materie de sănătate, educație, economie, drept, psihosocial și Securitate.

Hărțuirea sexuală este o experiență omniprezentă și obișnuită pentru multe femei din UE. De exemplu, una din cinci femei a trăit experiența neplăcută a atingerii, îmbrățișării sau sărutului împotriva voinței ei, începând de la vârsta de 15 ani, iar 6 % dintre femei au trăit acest tip de hărțuire de cel puțin șase ori începând de la vârsta de 15 ani. Dintre femeile care au trăit experiența hărțuirii sexuale cel puțin o dată începând de la vârsta de 15 ani, 32 % au indicat un coleg, un șef sau un client drept autor(i).

Hărțuirea sexuală a femeilor implică o gamă largă de autori diverși și poate include utilizarea „noilor” tehnologii. Conform unui studiu realizat de Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, publicat în anul 2014, una din  10 femei (11  %) a trăit experiența unor avansuri nepotrivite pe site-uri de socializare sau a primit e-mailuri sau SMS-uri cu conținut sexual explicit. Aceste modalități de hărțuire sexuală afectează în mod disproporționat femeile tinere. Statele membre ale  UE trebuie să revizuiască sfera de acoperire existentă a răspunsurilor legislative și politice la fenomenul hărțuirii sexuale, recunoscând că acesta poate avea loc în contexte variate și cu mijloace diverse, cum ar fi internetul sau telefoanele mobile. La fel ca în cazul urmăririi cibernetice în scopul hărţuirii, poliția poate fi încurajată să recunoască și să cerceteze, ca parte a activității ei obișnuite, cazurile care implică hărțuirea cibernetică.

Conform studiului “Violența împotriva femeilor: o anchetă la nivelul UE”, realizat de Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, jumătate dintre femeile intervievate în acest studiu au menționat faptul că evită, cel puțin uneori, anumite situații sau locuri, de teamă că vor fi agresate fizic sau sexual. Prin comparație, așa cum arată anchetele existente asupra populației generale în privința infracțiunii și victimizării, teama de infracțiune și impactul acesteia asupra vieții bărbaților sunt în general mai reduse decât la femei. Teama femeilor de infracțiuni – concret, teama lor de violența bazată pe gen – trebuie recunoscută și abordată la nivel european, național și local, având în vedere impactul negativ al acesteia asupra libertății cotidiene de mișcare a femeilor.

Multe femei care indică niveluri ridicate de teamă de agresiune tind să fi trăit experiențe de violență fizică sau sexuală de nivel foarte ridicat. Dat fiindcă nivelurile ridicate de teamă pot reflecta experiențe de abuz, cadrele medicale și alți practicieni cu atribuții în domeniu pot fi încurajați, după caz, să solicite și să colecteze informații despre teama de victimizare, într-un efort de a identifica posibilele abuzuri.

În ceea ce privește Atitudinea față de violența împotriva femeilor și conștientizarea acesteia Femeile percep violența împotriva femeilor ca fiind obișnuită sau rară în țările lor în funcție de propriile experiențe de violență provocate de partenerul de viață sau de altcineva decât partenerul, de măsura în care cunosc alte femei care sunt victime ale violenței și de cunoașterea existenței unor campanii ce vizează violența împotriva femeilor. În elaborarea politicilor menite să crească gradul de conștientizare privind violența împotriva femeilor în contexte diferite și în cadrul unor grupuri diferite de femei, trebuiesc luate în considerare toți factorii enunțați mai sus.

La nivelul statelor membre ale UE sunt esențiale campaniile de conștientizare pentru a  spori cunoștințele deținute de femei (și bărbați) cu privire la violența bazată pe gen, pentru a încuraja raportarea, a proteja victimele și a lua măsuri de prevenire.

Femeile care sunt victime ale violenței raportează arareori acest lucru serviciilor specializate. Dacă urmărim să realizăm campanii reușite de sensibilizare cu privire la violența împotriva femeilor și de încurajare a raportării acesteia, trebuie să existe servicii specializate care să dispună de resursele necesare pentru a răspunde nevoilor victimelor.

Intersecționalitatea pornește de la ideea că oamenii au mai multe identități bazate pe gen, etnie, clasă, culoarea pielii, vârstă, dizabilitate, orientare sexuală, religie, neurodivergență etc, identități care conduc la excluziune pe mai multe criterii, interconectate în raport cu diferite sisteme: educație, sănătate, muncă.

Conceptul intersecționalității a fost definit de către Kimberle Crenshaw, o feministă de culoare din America, profesoară la drept la Universitatea din California. Este de menționat faptul că intersecționalitatea își are rădăcinile în feminismul femeilor de culoare.

Dimensiunile identitare precum dizabilitatea, vârsta, genul, statutul social, etnia, rasa, orientarea sexuală, culoarea pielii, aspectul fizic, religia, etc. unei persoane pot constitui vulnerabilități atunci când aceasta este, spre exemplu, în căutarea unui loc de muncă, atunci când merge la medic sau când frecventează o școală dintr-o zonă îndepărtată de locuința sau comunitatea sa.

Unele persoane se pot confrunta cu diferite probleme legate de situația financiară, de rasism, de homofobie și transfobie în spațiul în care se află.

Când vorbim despre vulnerabilitate, facem referire la vulnerabilitatea la discriminare. Persoanele care aparțin mai multor minorități (etnice, religioase, sexuale) pot suferi discrimină multiple sau intersecționale. Studiile arată că victimele discriminării sunt mai vulnerabile la inegalități structurale, la marginalizare și excluziune socială. De asemenea, pentru persoanele cu mai multe dimensiuni identitare minoritare, folosirea criteriilor de discriminare independent unul față de celălalt poate conduce la invizibilizarea unei minorități din interiorul unui grup minoritar și la ignorarea experiențelor negative ale acestor persoane.

De menționat este faptul că nu toate fetele și femeile au aceleași probleme. Fetele și femeile din diferite categorii au probleme interconectate, intersectate și necesită abordări specifice în funcție de aceste probleme.

Intersecționalitatea este un cadru util prin care se poate examina modul în care formele de privilegii și dezavantaje modelează experiențele traumatice ale femeilor și accesul la resurse.

Aceasta recunoaște factorii sociali care contribuie la violența de gen și la sănătatea ulterioară. O lentilă intersecțională poate îmbunătăți, de asemenea, modul în care sunt organizate și furnizate serviciile, acordând atenție multiplelor forme de opresiune și violență structurală.

Trauma informată de intersecționalitate:

• Opresiunea există în diferite forme (de exemplu, sexism, rasism) și la mai multe niveluri (de exemplu, instituții, politici);
• Diferite forme de opresiune interacționează și modelează sentimentul de putere, rezistență și bunăstare al unui individ;
• Avantajele și dezavantajele în distribuția resurselor sociale (de exemplu, venitul) afectează sănătatea mintală și bunăstarea indivizilor;
• Efectele traumei se acumulează în timp și interacționează cu alte experiențe de viață, având un impact asupra sănătății.

Institutul European pentru Egalitate de Gen – EIGE, instituție a Uniunii Europene, realizează la intervale periodice Indexul Egalității de Gen. Cel mai recent, din 2021, îi acordă României un scor de 54,5 ( unde 0 reprezintă inegalitate totală și 100, egalitate totală), plasând țara noastră pe locul 25 în UE, urmată doar de Ungaria, Grecia. Media UE este de 68, țările fruntașe fiind Suedia (83,9) și Danemarca (77,8), cu Olanda (75,9), Franța (75,5) și Finlanda (75,3), având de asemenea un grad ridicat de egalitate de gen.

Indicele egalității de gen cuprinde șase domenii principale (activitate profesională, bani, nivel de cunoștințe, timp, putere și sănătate) și două domenii satelit (inegalități care se intersectează și violență). Acesta măsoară nu numai disparitățile de gen între femei și bărbați, ci, de asemenea, ia în considerare contextul țării și diferitele niveluri de realizare a obiectivelor statelor membre în diferite domenii. Un scor general ridicat reflectă atât disparitățile de gen mici (sau absente), cât și o situație generală bună (de exemplu, o pondere ridicată a ocupării forței de muncă atât în rândul bărbaților, cât și al femeilor).

În România, domeniul muncă, are un scor de 67.5% și face referire la:

• Participarea femeilor și a bărbaților pe piața muncii diferă prin rata de șomaj, în munca prestată cu normă întreagă sau parțială etc. Femeile au o rată ușor mai mică de angajare decât bărbații și tind să lucreze cu normă parțială mai mult decât cei din urmă, în parte din cauza îndatoririlor familiale și casnice și a rolurilor stricte de gen.
• Segregarea pe domenii de muncă ( domenii “feminine“, respectiv “ masculine”, precum sănătatea, învățământul, respectiv industria IT sau ingineria). Acest fapt este relevant întrucât domeniile “feminine“ sunt, în medie, mai prost plătite decât cele “masculine”.

Domeniul bani, are un scor de 69.1%, iar acest domeniu face referire la:

• Diferența de salarizare între femei și bărbați (gender pay gap), calculată ca fiind diferența dintre câștigurile orare brute medii ale bărbaților și femeilor exprimată ca procent din câștigurile orare brute medii ale bărbaților. În România, în 2019, diferența a fost de 3,3%, a doua cea mai mică diferență din UE, în vreme ce media europeană a fost de 14.1%.
• Riscul de sărăcie și excluziune socială, femeile, în special cele mai în vârstă, fiind mai expuse decât bărbații.

Domeniul sănătate, a avut un scor de 71.3%, iar acest domeniu face referire la:

• Speranța de viațăă, mai mare la femei în România (79 de ani) decât la bărbați (72 de ani). Aceste diferențe se datorează, parțial, unor factori biologici, condițiilor de muncă dificile pentru o parte din populația masculină, precum și comportamentului riscant pentru sănătate, care este mai frecvent întâlnit în rândul bărbaților (consum de alcool, diete neechilibrate etc).
• Accesul la servicii de sănătate, inclusiv sănătate sexuală și reproductivă.

Un alt domeniu este reprezentat de puterea politică și economică, acesta având un scor de 34.7%. Aceest domeniu face referire la proporția de femei în poziții de putere, anume, în Parlament, Guvern, Consiliile Locale și Județene, precum și în comitetele de conducere ale marilor companii și ale Băncii Centrale. În toate aceste cazuri, în România, femeile reprezintă între 5% și 30% dintre membri.

Domeniul timp, a avut un scor total de 50.3% acesta reprezentând echilibrul dintre viața personală și profesională, femeile petrecând în mediu mai mult timp decât bărbații, de multe ori, după serviciu, ocupându-se de treburile casnice, îngrijind copii, persoane în vârstă și persoane cu dizabilități.

În România, educația are un scor de 50%, oferind informații despre accesul la educație, domeniu unde nu există diferențe cantitative semnificative de gen. Tot aici se facem referire și la segregarea pe domenii de studii, fapt ce se reflect apoi și în segregarea pe  domenii de muncă.

În Indexul Egalității de Gen nu sunt cuprinse și elementele relevante pentru domeniul educație, precum: marginalitatea egalității de gen, inclusiv în conținuturile curriculare, prezența stereotipurilor de gen în manualele școlare.

Violența de gen eeste un tip de agresiune îndreptată împotriva unei femei sau care afectează femeile în mod disproporționat. Legislația din România urmărește următoarele tipuri de violență domestică: violența fizică, sexuală, emoțională, verbală, economică, socială, spirituală și cibernetică.

• În România, 28,5% din femei trec printr-o experiență de violență fizică și/sau sexuală de-a lungul vieții.
• În ceea ce privește violența în familie, 92% dintre agresori sunt bărbați, 76% dintre victime sunt femei.

De menționat este faptul că discriminarea femeilor este adesea o discriminare multiplă, adăugându-se criterii prcum vârsta, rasa, etnia, dizabilitatea sau orientarea sexuală.

Discriminarea este un fenomen complex, care se manifestă în toate aspectele vieții, cum ar fi la locul de muncă, în educație, în mediul politic sau în accesul la anumite servicii. Cauzele discriminării sunt multiple și adeseori determinate de contextul social, politic, cultural și religios, precum și de atitudini și norme perpetuate de-a lungul istoriei, de la o generație la alta. Chiar dacă avem cu toții preferințe personale, subiective atunci când decidem cu cine socializăm și unde lucrăm, uneori ne aflăm în poziții de putere care pot duce la discriminare.

Discriminarea se referă la tratarea diferită a unor persoane aflate într-o situație comparabilă, nu se justifica într-o manieră obiectivă și rezonabilă.

Potrivit Ordonanței 137/2000, discriminarea este:

“ Prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect, restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. “

Pentru ca un act să fie discriminatoriu, trebuie să întrunească următoarele 4 condiții:

1. Trebuie să implice un tratament diferențiat al persoanei în cauză (deosebire, excludere, restricție sau preferință);

2. Trebuie să aibă la bază un criteriu de tip (rasă, sex, etnie, orientare sexuală, etc);

3. Actul trebuie să aibă un scop sau efect (“restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate“) asupra drepturilor și liberăților fundamentale.

4. Tratamentul se manifestă în domenii ale vieții public.

Discriminarea poate fi clasificată în mai multe moduri, după tipul de tratament sau după criteriul sau criteriile pe care se fondează. Așadar putem vorbi despre:

Discriminarea directă survine când o persoană beneficiază de un tratament mai puțin favorabil decât o altă persoană care a fost, este sau ar putea fi într-o situație comparabilă, pe baza oricărui criteriu de discriminare prevăzut de legislația în vigoare.

Discriminarea indirectă survine atunci când o prevedere, un criteriu, o practică aparent neutră dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute de legislația în vigoare, cu excepția cazurilor în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere acelui scop sunt adecvate și necesare. De asemenea, discriminarea indirectă este orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat, supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de altele care se află în situații egale.

Discriminarea multiplă survine atunci când o persoană sau un grup de persoane sunt tratate diferențiat, într-o situație egală, pe baza a două sau a mai multor criterii de discriminare, cumulativ.

Dispoziția de a discrimina este considerată a fi tot o formă de discriminare și reprezintă un ordin primit de o persoană sau un grup de persoane de la o altă persoană sau grup de persoane pentru a discrimina.

Victimizarea este orice tratament advers, venit ca reacție la o plângere sau acțiune în instanță sau la instituțiile competente, cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării.

Hărțuirea este orice comportament care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv, pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu.

Toate aceste forme de discriminare și inegalitatea de gen pot juca un rol în stimularea sau exacerbarea violenței împotriva femeilor.

Egalitatea de gen se referă la egalitatea de șanse și de tratament a femeilor în raport cu bărbații și la echitate atât în viața publică, cât și în cea privată. Legea 202/2002 definește egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați ca fiind “luarea în considerare a diferitelor abilități, nevoi și aspirații ale bărbaților și, respectiv, ale femeilor și tratarea lor în mod egal”.

Prin urmare, egalitatea de gen pune accentul pe echitate și pe imparțialitate și nu – așa cum se crede adesea în mod eronat – pe aplicarea unor standarde identice pentru femei și bărbați. Diferențele biologice inerente, precum și o puternică socializare către roluri și așteptări diferite de la femei și bărbați fac ca aceste două categorii să difere în anumite aspecte ale vieții publice și private (pe lângă numeroasele asemănări). Într-un sens mai larg al conceptului – egalitatea de gen include, de asemenea, persoanele cu o identitate de gen minoritară, persoanele transgender și persoanele non-binare, precum și alte persoane din comunitatea LGBTQ.

Egalitatea de gen nu se referă doar la femei, ci implică și vizează atât femeile, cât și bărbații, ținând cont de interesele, nevoile și prioritățile ambelor categorii. Egalitatea de gen nu înseamnă că femeile și bărbații vor deveni la fel, ci că drepturile, responsabilitățile și oportunitățile femeilor și bărbaților nu vor depinde de faptul că s-au născut femei sau bărbați.

Rezultă că egalitatea de gen cuprinde eliminarea tuturor formelor de discriminare bazate pe sexul și/sau genul unei persoane, precum și eliminarea barierelor din calea accesului egal al femeilor și bărbaților la viața politică, economică și socială. Cu alte cuvinte, aceasta include:

• Nediscriminarea;
• Egalitatea de tratament;
• Egalitatea de șanse/oportunități;

Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței față de femei și a violenței în familie, cunoscută și sub numele de Convenția de la Istanbul, este cel mai amplu instrument juridic internațional care stabilește angajamente obligatorii pentru prevenirea și
combaterea violenței față de femei. Treizeci și patru de state membre ale Consiliului Europei au ratificat-o, doisprezece au semnat-o – împreună cu Uniunea Europeană – și servește drept bază pentru acțiunea multor țări din afara Europei.

Convenția de la Istanbul își propune protejarea femeilor împotriva tuturor formelor de violență și prevenirea, incriminarea și eliminarea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice; contribuția la eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, promovarea egalității între femei și bărbați și emanciparea femeilor; protejarea și sprijinirea tuturor victimelor violenței împotriva femeilor și a violenței domestice.

România a semnat Convenția de la Istanbul în iunie 2014, și a ratificat-o în anul 2016, Convenția intrând în vigoare în septembrie 2016.

Convenţia recunoaşte fenomenul violenţei împotriva femeilor drept o violare a drepturilor omului şi o formă de discriminare. Ea este primul tratat internaţional care conţine o definiţie a genului: genul este rolul pe care societatea îl acordă bărbaților și femeilor, cât și comportamentul, activitățile și atributele considerate drept potrivite pentru femei și pentru bărbați. De asemenea, se introduc o serie de infracţiuni, precum sterilizarea forţată, mutilarea genitală a femeilor sau violenţa psihică. Neincriminate până acum, acestea vor trebui introduse ca infracţiuni în legislaţiile statelor semnatare ale Convenţiei. Printre măsurile de protecţie, sunt prevăzute înfiinţarea de servicii specializate care să ofere asistenţă medicală şi consiliere psihologică şi juridică victimelor şi copiilor lor, precum şi înfiinţarea de adăposturi suficiente pentru aceste victime.

Sub incidenţa convenţiei intră femei şi fete din orice mediu social, indiferent de vârstă, rasă, religie, origine socială, statut de migrant sau orientare sexuală, pentru a menţiona doar câteva. Convenţia recunoaşte că există grupuri de femei şi fete care sunt adesea expuse unor riscuri mai mari de a fi supuse violenţei, iar statele trebuie să ia măsuri ca nevoile lor specifice să fie luate în considerare.

Convenția de la Istanbul abordează dificultățile specifice legate de statutul de ședere cu care se confruntă multe femei migrante atunci când devin victime ale unor infracțiuni, de exemplu, de violență domestică sau de căsătorie forțată. Aceasta introduce posibilitatea de a acorda femeilor migrante un permis de ședere autonom în cazul în care sunt prinse într-o relație abuzivă, deoarece statutul lor de ședere depinde de cel al soțului sau partenerului abuziv. Acest lucru permite victimelor violenței domestice să părăsească relația fără a-și pierde statutul de ședere.

Pentru victimele căsătoriilor forțate, convenția creează obligația de a permite femeilor migrante să își redobândească statutul de rezident dacă au părăsit țara de reședință pentru o perioadă mai lungă decât cea permisă de lege, deoarece au fost forțate să se căsătorească în străinătate și nu se pot întoarce. Cu toate acestea, ca o clauză de neparticipare, statele părți își pot rezerva dreptul de a nu fi obligate de această dispoziție.

Dreptul de azil nu a reușit de mult timp să abordeze diferențele dintre femei și bărbați în ceea ce privește motivele și modul în care acestea sunt persecutate. Această orbire de gen în stabilirea statutului de refugiat și a protecției internaționale a dus la situații în care cererile femeilor care fug de violența de gen au rămas nerecunoscute.

Unul dintre motivele pentru care femeile migrante solicită azil îl reprezintă fuga față de violența bazată pe gen, dar de cele mai multe ori le este imposibil să dezvăluie informații relevante în timpul unui proces de determinare a statutului de refugiat care nu respectă sensibilitățile culturale. În plus, femeile neînsoțite sunt adesea expuse la hărțuire sexuală și exploatare sexuală și nu se pot proteja singure. Pentru a aborda problemele specifice legate de femeile solicitante de azil, Convenția de la Istanbul stabilește obligația de a introduce proceduri, orientări și servicii de sprijin care să țină seama de dimensiunea de gen în cadrul procesului de azil.

O altă dispoziție inclusă în Convenția de la Istanbul reafirmă obligația de a respecta un principiu bine stabilit al azilului și al protecției internaționale a refugiaților, și anume principiul nereturnării. Convenția stabilește obligația de a se asigura că victimele violenței împotriva femeilor care au nevoie de protecție, indiferent de statutul sau de reședința lor, nu sunt repatriate în nicio țară în care viața lor ar fi pusă în pericol sau în care ar putea fi supuse la tortură sau la tratamente inumane sau degradante sau tratamente sau pedepse inumane sau degradante.