Tratatele internaționale privind drepturile omului obligă statele să asigure tratamentul egal al tuturor persoanelor prezente pe teritoriul și/sau jurisdicția lor. Acest lucru înseamnă că protecția garantată de instrumentele internaționale privind drepturile omului se acordă oricărei femei sau fete care locuiește într-o tabără de refugiați – chiar dacă nu este cetățean al țării în care se află. Organizația Națiunilor Unite a definit un necetățean ca fiind “orice persoană care nu este cetățean al statului în care se află.

Termenul “necetățean”, se aplică, de asemenea, apatrizilor – indivizi care fie nu au dobândit în mod oficial cetățenia țării în care s-au născut, fie și-au pierdut cetățenia fără a dobândi alta. Convenția privind statutul apatrizilor definește astfel de persoane ca fiind cele care “nu sunt considerate cetățeni de către niciun stat în conformitate cu legislația sa”. 

Drepturile consacrate în PIDCP se aplică în mod egal tuturor refugiaților fără cetățenie. Comitetul pentru Drepturile Omului a explicat că “drepturile prevăzute în [PIDCP] se aplică oricărei persoane, indiferent de reciprocitate și indiferent de naționalitatea sau apatridia sa”. Astfel, regula generală este că fiecare dintre drepturile prevăzute în PIDCP trebuie să fie garantate cetățenilor și străinilor, fără discriminare, de către statul pe teritoriul sau sub jurisdicția căruia se află.

Comitetul pentru Drepturile Omului a declarat că termenul “discriminare” înseamnă “orice distincție, excludere, restricție sau preferință bazată pe orice motiv, cum ar fi rasa, culoarea, sexul, limba, religia, opiniile politice sau de altă natură, originea națională sau socială, averea, nașterea sau orice altă situație”. De remarcat, de asemenea, că Comitetul a subliniat că “tratamentul egal” nu presupune ca toate persoanele să fie tratate exact în același mod:

nu orice diferențiere de tratament va constitui discriminare, dacă criteriile pentru o astfel de diferențiere sunt rezonabile și obiective, dacă scopul este de a atinge un scop legitim în conformitate cu [PIDCP].

În această privință, drepturile celor care nu sunt cetățeni pot fi calificate prin limitări recunoscute în temeiul PIDCP. În mod specific, PIDCP permite statelor să facă o distincție între cetățeni și non cetățeni în ceea ce privește două categorii de drepturi: drepturile politice garantate în mod explicit cetățenilor și libertatea de circulație. În ceea ce privește drepturile politice, articolul 25 din PIDCP stabilește că “orice cetățean” are dreptul de a participa la afacerile publice, de a vota și de a ocupa funcții publice, precum și de a avea acces la serviciile publice. Prin urmare, în afară de aceste limitări, dispozițiile PIDCP trebuie să fie aplicate în mod egal pentru a proteja femeile și fetele refugiate pe teritoriul statelor de refugiu.

Accesul la justiție este atât un drept în sine, cât și un mijloc de restabilire a exercitării drepturilor care au fost ignorate sau încălcate. Aceasta înseamnă că obligațiile statelor sunt multiple și impun statelor, cel puțin, să asigure egalitatea în fața legii, egalitatea în ceea ce privește garanțiile unui proces echitabil și un recurs efectiv. Ca garanție procedurală, accesul la justiție este indisolubil legat de toate celelalte obligații ale statului și a fost descris ca fiind “poarta de acces a individului la diversele canale instituționale oferite de state pentru soluționarea litigiilor”.

În Recomandarea generală 33, Comitetul CEDAW descrie dreptul de acces la justiție ca fiind “multidimensional” și a identificat în mod util o serie de indicatori care să ajute statele să își îndeplinească obligațiile de a respecta, proteja și realiza drepturile omului. Accesul la justiție cuprinde “justitiabilitatea, disponibilitatea, accesibilitatea, buna calitate și responsabilitatea sistemelor de justiție, precum și oferirea de căi de atac pentru victime”. În plus, statele trebuie să adopte o analiză sensibilă la dimensiunea de gen în ceea ce privește fiecare dintre aceste elemente pentru a asigura egalitatea de jure și de facto.

Accesul la justiție necesită ca normele să fie justițiabile. Cu alte cuvinte, statele trebuie să se asigure că drepturile și protecțiile juridice corelate sunt recunoscute și încorporate în lege, deoarece numai atunci victimele își pot revendica drepturile și îndreptățirea juridică.Prea des, statele nu reușesc să introducă o legislație care să cuprindă în mod adecvat diferitele forme de violență împotriva femeilor și fetelor; nerespectarea acestui lucru constituie o negare a accesului la justiție. Puține state au încorporat în mod expres în dreptul intern obligațiile lor în ceea ce privește drepturile economice, sociale sau culturale, astfel cum sunt prevăzute în PIDESC. Comitetul DESC a precizat clar că statele au obligația internațională de a se asigura că normele Pactului sunt “recunoscute în mod corespunzător în cadrul ordinii juridice interne” și că “orice persoană sau grup păgubit trebuie să aibă la dispoziție mijloace adecvate de reparație, sau căi de atac, și că trebuie instituite mijloace adecvate de asigurare a responsabilității guvernamentale”.

Accesul la justiție se bazează pe egalitatea în fața legii. Aceasta înseamnă că statele au obligația pozitivă de a se asigura că legislația internă nu discriminează direct sau indirect femeile și fetele. În plus, statele trebuie să se asigure că instituțiile judiciare și cvasi-judiciare aplică principiul egalității de fond sau de facto pentru a garanta că femeile și fetele se bucură de egalitate de fond cu bărbații și băieții în toate domeniile dreptului civil și penal. În special, statele au datoria de a elimina barierele discriminatorii în calea justiției, inclusiv, de exemplu, legile sau practicile de tutelă prin care trebuie să se obțină permisiunea membrilor familiei sau ai comunității înainte de a începe o acțiune în justiție; stereotipurile de gen; normele diferite în materie de probe sau de procedură între femei și bărbați; și necesitatea unei autorizații parentale sau conjugale pentru a avea acces la educație și la asistență medicală (inclusiv la sănătatea sexuală și reproductivă).

Accesul la justiție se bazează pe disponibilitatea și accesibilitatea sistemelor de justiție. Rezultă că statele trebuie să se asigure că femeile și fetele nu sunt de facto excluse de la accesul la justiție, ceea ce poate necesita luarea unor măsuri suplimentare. După cum a subliniat Comitetul pentru drepturile omului, încercările unei persoane de a avea acces la curțile sau tribunalele competente care sunt sistematic împiedicate de facto vor fi contrare garanției prevăzute la articolul 14 alineatul (1) din PIDCP. În plus, nerezolvarea obstacolelor care împiedică femeile și fetele să aibă acces la justiție va constitui o discriminare. Statele sunt obligate să elimine barierele financiare și lingvistice care împiedică dreptul unei persoane de a avea acces la justiție și să dezvolte activități de informare specifice cu privire la mecanismele de justiție disponibile pentru a nu discrimina de facto anumite grupuri, inclusiv femeile și fetele din tabere.

Fundația ICAR a elaborat în cadrul proiectului „EVA IRFAM – Există Violență Ascunsă În Rândul Femeilor Ajunse Migrante” un ghid de lucru pentru specialiștii care lucrează cu victimele violenței bazate pe gen din rândul migranților/refugiaților.

Ghidul a fost elaborat de către echipa proiectului, cu sprijinul partenerului norvegian, și se dorește a fi un instrument de lucru pentru persoanele care lucrează sau intră în contact cu migranți care sunt ori victime, ori potențiale victime ale violenței de gen.

Acesta este dedicat, în principal, specialiștilor, dar poate fi un instrument util și pentru migranți, conținând diverse informații de interes pentru cei care s-au confruntat/se confruntă cu situații de violență de gen.

Ghidul conține informații cu privire la:

• Categoriile de migranți vulnerabili la violența de gen;
• Forme ale violenței de gen și efectele expunerii la violența de gen;
• Legislația națională și internațională;
• Drepturile victimelor violenței de gen;
• Instituțiile responsabile și serviciile oferite victimelor violenței de gen.

Totodată, acesta conține și informații privind experiența Norvegiei, dar și a Fundației ICAR în lucrul cu violența de gen.

Ghidul de lucru pentru specialiști poate fi vizualizat accesând următorul link: https://icar-evairfam.ro/wp-content/uploads/2023/08/EVA-IRFAM_Ghid-de-lucru-specialisti.pdf .

Fetele refugiate sunt deosebit de vulnerabile în fața traficului de persoane din cauza dependenței lor de adulți pentru securitate și bunăstare. Țările din Africa Subsahariană, America Centrală și Caraibe au detectat mult mai mulți copii victime decât adulți victime ale traficului de persoane: 62 % în Africa Subsahariană și 62 % în America Centrală și Caraibe în 2014.

ONU a recunoscut faptul că copiii neînsoțiți sau separați în afara țării lor de origine sunt deosebit de vulnerabili la exploatare și abuz, inclusiv la traficul de persoane. Comitetul pentru drepturile copilului a declarat că:

traficul unui astfel de copil … este unul dintre numeroasele pericole cu care se confruntă copiii neînsoțiți sau separați. Traficul de copii reprezintă o amenințare la adresa îndeplinirii dreptului lor la viață, la supraviețuire și la dezvoltare.

O fetiță “neînsoțită” este o fetiță care nu este îngrijită de un adult care, prin lege sau cutumă, este responsabil de acest lucru. O fetiță “separată” este o fetiță care a fost despărțită de părinți sau de îngrijitorul principal, dar care rămâne cu alte rude. Ca o recunoaștere a acestui fapt, dreptul internațional oferă acestor fete drepturi speciale de îngrijire și protecție. Este important faptul că principalele convenții privind drepturile omului – inclusiv CDC – continuă să se aplice alături de Protocolul privind traficul de persoane. Este dincolo de orice îndoială că statele au obligația de a aborda vulnerabilitățile specifice ale fetelor pentru a preveni traficul acestora în afara taberelor de refugiați.

Pentru a-și îndeplini obligația juridică internațională de a aborda vulnerabilitatea copiilor-refugiați, statele trebuie să rămână conștiente de necesitatea de a îmbunătăți situația acestor copii în tabără, acceptând în același timp faptul că copiii nu reprezintă un grup omogen. Diferențele de vârstă și de sex sunt factori importanți în ceea ce privește gradul de vulnerabilitate a unui copil la trafic și exploatare, în special. Fetele sunt deosebit de expuse riscului de a fi traficate în scopul exploatării sexuale.

De asemenea, statele trebuie să ia măsuri specifice pentru a reduce vulnerabilitatea fetelor la trafic, de exemplu prin crearea unui mediu protector pentru acestea. Consiliul Europei a precizat că un “mediu protector” are opt componente-cheie: protecția drepturilor copiilor împotriva atitudinilor, tradițiilor, obiceiurilor, comportamentelor și practicilor nefavorabile; angajamentul guvernului relevant de a proteja și de a realiza drepturile copiilor; angajamentul guvernului de a se implica în problemele legate de protecția copiilor; elaborarea și aplicarea legislației de protecție; funcționarii care intră în contact cu copiii și familiile trebuie să aibă capacitatea de a proteja copiii; relevanța educației copiilor; instituirea unui sistem de monitorizare și raportare a cazurilor de abuz; și introducerea de servicii care să permită copiilor victime ale traficului de persoane să se recupereze și să se reintegreze în comunitate.

Statele ar trebui să se bazeze pe instrumentele juridice internaționale, pe documentele politice și pe recomandările organismelor ONU și ale mecanismelor privind drepturile omului atunci când încearcă să stabilească conținutul substanțial al acestei obligații juridice specifice. Atunci când este posibil, statul gazdă ar trebui să ia măsuri pentru a se asigura că un număr cât mai mare de fete refugiate posedă documente legale relevante. În legătură cu aceasta, statele ar trebui, de asemenea, să încerce să restricționeze reglementările privind călătoriile și documentele de identitate, astfel încât să fie dificil – dacă nu imposibil – ca fetele să călătorească fie neînsoțite, fie însoțite de o persoană care nu este un membru al familiei imediate, dacă părintele/tutorele ei nu a acordat în mod expres permisiunea.

În cazul fetelor născute de femei care trăiesc într-o tabără, statele ar trebui să se asigure că există procese prin care părintele fetei poate înregistra nașterea acesteia la autoritățile relevante. Dreptul la înregistrarea nașterii este consacrat în Convenția cu privire la drepturile copilului. Acesta poate reduce vulnerabilitatea unei fete refugiate la traficul de persoane, oferindu-i un acces mai mare la drepturile sale.

În plus, statele trebuie să ia măsuri pentru a proteja fetele de violența – inclusiv de violența sexuală – săvârșită în tabăra de refugiați sau în zonele înconjurătoare. Recurgerea la măsurile utilizate pentru a preveni violența sexuală împotriva femeilor adulte refugiate ar fi adecvată în acest caz (a se vedea mai sus). În plus, statele ar trebui să ofere fetelor refugiate informații într-o limbă pe care o înțeleg și să consolideze mecanismele de aplicare a legii în ceea ce privește trecerea frontierei.

Traficul de persoane este o activitate infracțională larg răspândită, practicată în întreaga lume. Practic, toate statele sunt afectate de traficul de persoane. Conform Raportului global privind traficul de persoane al Biroului ONU pentru droguri și criminalitate, femeile reprezintă 51% din numărul total de persoane traficate, în timp ce fetele reprezintă 20%. Traficul de persoane este legat de exploatarea sexuală, exploatarea prin muncă, munca forțată și sclavia, precum și de prelevarea de organe vitale. Din ce în ce mai insidioase sunt “noile forme de exploatare” facilitate de traficul de persoane. Printre exemplele date de Comitetul CEDAW se numără:

turismul sexual, recrutarea de forță de muncă domestică din țările în curs de dezvoltare pentru a lucra în țările dezvoltate și căsătoriile organizate între femei din țările în curs de dezvoltare și cetățeni străini. ….

Traficul constituie o amenințare principală pentru femeile și fetele care fug de conflicte. În raportul său din 2016 raport, raportorul special privind traficul de persoane a remarcat că

[călătoria femeilor migrante și a copiilor neînsoțiți este deosebit de periculoasă. Mii de astfel de femei și copii au dispărut, probabil răpiți în scopul exploatării legate de trafic. Refugiații sudanezi și somalezi și solicitanții de azil care fug de conflicte, inclusiv numeroși copii neînsoțiți, au fost răpiți sau ademeniți din taberele de refugiați sau în timpul călătoriei, vânduți și ulterior ținuți prizonieri în Libia sau în deșertul Sinai activitățile sunt cele considerate a aborda cauzele profunde ale traficului de persoane. În acest sens, sunt esențiale două cerințe, așa cum prevede Protocolul privind traficul de persoane:

• Statele părți trebuie să stabilească politici și măsuri cuprinzătoare pentru a preveni și combate traficul în sine și să protejeze victimele de “re-victimizare”; și

• Statele părți trebuie să ia măsuri pentru a “atenua factorii care fac ca persoanele, în special femeile și copiii, să fie vulnerabile la trafic, cum ar fi sărăcia, subdezvoltarea și lipsa de oportunități egale”.

Consiliul de Securitate al ONU a încurajat statele membre să elaboreze și să utilizeze cadre de avertizare timpurie și de depistare timpurie a riscului potențial sau iminent de trafic, acordând o atenție specială femeilor și copiilor (în special celor neînsoțiți). Raportorul special privind traficul de persoane a considerat că este esențial ca taberele de refugiați să aibă “un registru al tuturor persoanelor care trăiesc în tabără, care să servească drept măsură preventivă împotriva răpirilor”. De asemenea, aceasta a pledat pentru înființarea unor “birouri de raportare a persoanelor dispărute” și pentru “începerea imediată a investigațiilor atunci când cineva este dat dispărut”.

În raportul din 2016 al vizitei sale de țară în Iordania, raportorul special privind traficul de persoane a lăudat măsurile și practicile de prevenire utilizate de autoritățile iordaniene în taberele de refugiați. Aceste măsuri au inclus înregistrarea căsătoriilor și divorțurilor în tabere de către instanțele religioase și autoritățile de înregistrare civilă, fără costuri pentru refugiații în cauză. Acest lucru a contribuit la reducerea riscului de căsătorie a copiilor și de căsătorie forțată, precum și a căsătoriilor care au ca rezultat exploatarea sexuală. Raportorul special a subliniat, de asemenea, eficacitatea cooperării Iordaniei cu ICNUR în gestionarea taberelor de refugiați, inclusiv în ceea ce privește identificarea riscurilor de trafic și formarea personalului relevant.

Raportorul special a mai indicat că riscul potențial sau iminent al traficului de persoane este “legat în mod sistematic de conflict”. După cum s-a menționat mai sus, este esențial ca statele să efectueze o evaluare a riscurilor pentru a preveni violența bazată pe gen. Raportorul special a susținut că statele ar trebui să recunoască orice risc iminent de trafic ca fiind o formă de violență de gen legată de conflict. În astfel de cazuri, ar trebui să fie puse în aplicare automat măsurile preventive adecvate. Indicatorii necesari ar implica vulnerabilități la trafic, cum ar fi sărăcia, lipsa de venituri, practicarea sexului tranzacțional (inclusiv schimbul de sex pentru hrană) și lipsa accesului la servicii. În mod evident, toți acești indicatori apar frecvent în taberele de refugiați (după cum se discută mai jos). Taberele care au fost înființate în apropierea zonelor de conflict ar fi o țintă specială pentru traficanții de persoane.

Statele nu pot invoca ignoranța dacă nu pun în aplicare măsurile necesare pentru a preveni traficul de femei și fete din taberele de refugiați. Traficul de persoane implică în cea mai mare parte actori nestatali, iar obligațiile de diligență ale statelor sunt, prin urmare, cu atât mai critice. Potrivit raportorului special, standardul de diligență necesară ar trebui să fie declanșat “de îndată ce autoritățile statului au cunoștință sau ar fi trebuit să aibă cunoștință despre traficul de persoane care are loc pe teritoriul sau sub jurisdicția sa, fie de către actori statali, fie de către actori nestatali, indiferent dacă statul este sau nu parte la vreo convenție specifică împotriva traficului de persoane”.

Prevenirea cu succes a traficului de persoane necesită, de asemenea, urmărirea penală și pedepsirea autorilor.300 Din păcate, numărul mondial de urmăriri penale și condamnări legate de traficul de persoane rămâne scăzut. Potrivit Departamentului de Stat al SUA, între 2016 și 2017 au existat mai puțin de 10 000 de condamnări la nivel mondial pentru trafic de persoane. Este și mai puțin probabil ca un stat să reușească să îi urmărească în justiție cu succes pe traficanții care profită de femeile și fetele din taberele de refugiați – mai ales dacă aceste tabere sunt înființate în mod informal sau dispun de puține resurse. Cu toate acestea, statele trebuie să se străduiască să pună în aplicare măsuri care să identifice și să combată traficanții și rețelele de trafic de persoane – inclusiv în ceea ce privește agenții de stat și forțele de securitate care ar putea fi complici la traficul de persoane în afara taberei.

Rezoluția 1325 (2000) a Consiliului de Securitate al ONU privind femeile, pacea și securitatea invită “toate părțile implicate în conflicte armate să respecte caracterul civil și umanitar al taberelor și așezărilor de refugiați și să ia în considerare nevoile speciale ale femeilor și fetelor, inclusiv în ceea ce privește amenajarea acestora”. Cu toate acestea, în determinarea nevoilor de gen ale femeilor și fetelor, este important ca cele din taberele de refugiați să nu fie tratate ca fiind lipsite de autonomie.

Participarea semnificativă este un pilon al WPS; aceasta ar trebui să continue să fie aplicabilă în aceste tabere. În consecință, femeilor refugiate trebuie să li se acorde participare și reprezentare în cadrul proceselor decizionale care conduc la elaborarea și punerea în aplicare a tuturor politicilor din tabere, inclusiv a celor referitoare la furnizarea și distribuirea serviciilor și a măsurilor de prevenire și de protecție împotriva violenței.

La fel ca toate celelalte persoane, refugiații au dreptul la un nivel de trai adecvat. Acesta include o hrană și o locuință adecvate, precum și sănătatea fizică și mentală. Refugiații care au fugit de conflicte ajung frecvent în țara gazdă traumatizați și au nevoie de tratament medical. Femeile și copiii au nevoi speciale în materie de sănătate și securitate și pot suferi consecințe negative asupra sănătății, specifice fiecărui gen, dacă acestea nu sunt abordate. Aceștia sunt, de asemenea, foarte vulnerabili la exploatare și violență în timp ce trăiesc în taberele de refugiați.

Viața unui refugiat se caracterizează, de obicei, prin dependența “de alții pentru nevoi de bază, cum ar fi hrana, îmbrăcămintea și adăpostul”. Închisoarea refugiaților în tabere poate avea, în sine, implicații asupra drepturilor socio-economice ale acestora (drepturile economice și sociale). De exemplu, în cazul în care taberele sunt situate în zone îndepărtate și/sau sărace ale țării de refugiu, accesul la locuri de muncă salariate poate fi limitat. Și mai grave sunt situațiile în care dreptul refugiaților de a circula liber în și din tabără este restricționat, așa cum este cazul locuitorilor din tabăra Dadaab din Kenya. Femeile refugiate, în special, au puține oportunități economice pentru a-și construi mijloacele de trai; opțiunile lor de câștig sunt adesea limitate la munca informală prost plătită și slab calificată, în timp ce ele poartă, de asemenea, responsabilitatea pentru munca familială neplătită.  Acest context socio-economic dezastruos crește riscul ca femeile refugiate să se angajeze în activități sexuale tranzacționale pentru a se întreține pe ele și familiile lor. Lipsa de securitate sau restricțiile sociale privind circulația femeilor neînsoțite pot determina femeile refugiate să se limiteze la corturile lor.

Instrumente juridice internaționale 

La prima vedere, Convenția din 1951 privind statutul refugiaților este limitată în ceea ce privește protecția drepturilor CES ale refugiaților. În primul rând, Convenția se aplică numai acelor țări care sunt state părți (fie la Convenția din 1951, fie la Protocolul din 1967). În al doilea rând, aceasta nu se referă la anumite drepturi CES, cum ar fi un nivel de trai adecvat sau sănătatea fizică și mentală. În cele din urmă, refugiații pot avea acces la drepturile prevăzute de Convenție doar atunci când autoritățile naționale i-au recunoscut în mod oficial ca refugiați. 

Legislația internațională privind drepturile omului oferă un regim de protecție mai cuprinzător pentru toate persoanele aflate în taberele de refugiați, care cuprinde drepturile civile, politice și CES. În special, unele dintre drepturile fundamentale enumerate în PIDESC (inclusiv, de exemplu, dreptul la apă, hrană, adăpost și sănătate) capătă o semnificație suplimentară pentru cei care au fost strămutați cu forța. Aceste drepturi sunt deosebit de relevante pentru femeile refugiate, care, de obicei, își asumă obligații suplimentare de a se îngriji de alți membri vulnerabili ai familiei, inclusiv de tineri și vârstnici. Elementul central al unei abordări bazate pe drepturi în ceea ce privește asistența pentru refugiați este “identificarea unui anumit standard de tratament la care are dreptul un refugiat individual”.

Înainte de a detalia standardele relevante referitoare la drepturile CES ale femeilor și fetelor refugiate care nu sunt cetățeni, se fac două clarificări preliminare cu privire la principiile generale de interpretare a PIDESC. Prima se referă la conceptul de “realizare progresivă”; a doua la conceptul de “nucleu minim” de obligații.

Conceptul de realizare progresivă

Realizarea progresivă ar trebui să fie interpretată astfel încât să cuprindă un “model de îmbunătățire” care obligă statele să asigure o mai largă exercitare a drepturilor CES în timp. Comitetul DESC a subliniat că măsurile luate de state pentru realizarea deplină a drepturilor CES “ar trebui să fie deliberate, concrete și orientate cât mai clar posibil” spre îndeplinirea obligațiilor lor de a respecta, proteja și îndeplini drepturile prevăzute în PIDESC. În timp ce statele beneficiază de o marjă de apreciere în selectarea mijloacelor care sunt disponibile pentru punerea în aplicare a obligațiilor lor, sarcina de a demonstra că se fac progrese măsurabile în direcția realizării depline a drepturilor rămâne în sarcina statului. În plus, statele nu pot urmări în mod deliberat măsuri regresive. 

În plus, conceptul de realizare progresivă impune ca un stat parte să respecte, de asemenea, anumite obligații care sunt independente de nivelul resurselor de care dispune. Aceste obligații includ nediscriminarea și egalitatea în furnizarea de servicii sociale (reafirmată în articolul 3 din CEDAW) și utilizarea eficientă a resurselor disponibile. Concret, interdicția internațională privind discriminarea impune statelor să “îmbunătățească poziția de facto a femeilor prin politici și programe concrete și eficiente”, inclusiv în contextul taberei de refugiați.

Obligațiile minime de bază

Conceptul unui “nucleu minim” de obligații reprezintă un progres doctrinar în raport cu PIDESC. Acesta poate fi diferențiat de realizarea progresivă prin standardele mai înalte la care sunt obligate statele. Nucleul minim reprezintă baza de referință a obligației de realizare progresivă a drepturilor: identificarea anumitor obligații esențiale contribuie la asigurarea faptului că statele oferă oamenilor condițiile de bază în care aceștia pot trăi cu demnitate. Aceasta, la rândul său, oferă o “linie de bază” pentru responsabilitatea statului. 

Principalele surse internaționale pentru doctrina obligațiilor esențiale minime sunt Recomandările generale și observațiile emise de diverse organisme de tratat, cum ar fi Comitetul pentru drepturile economice, sociale și culturale. Aceste recomandări și observații, deși nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic, sunt foarte convingătoare. Potrivit Comitetului DESC, nucleul minim al principalelor drepturi economice, sociale și culturale a devenit drept internațional cutumiar și, prin urmare, este obligatoriu pentru toate statele, indiferent dacă acestea au semnat sau ratificat sau nu tratatele care protejează aceste drepturi.

Experiențele și drepturile refugiaților sunt adesea discutate și incluse în considerarea mai amplă a drepturilor omului. Cu toate acestea, atunci când abordăm experiențele refugiaților, genul nu poate fi ignorat. Experiențele oamenilor, în general, depind de sexul cuiva. Acest lucru este exacerbat doar atunci când se află în zone de conflict și de recuperare, cum ar fi taberele de refugiați, unde femeile sunt dezavantajate semnificativ.

Există o epidemie omniprezentă care afectează aproape fiecare tabără de refugiați din întreaga lume: violența sexuală și de gen împotriva femeilor. Într-un raport recent, Comitetul Internațional de Salvare a constatat o creștere generală a violenței împotriva femeilor după debutul epidemiei de COVID-19 și a carantinelor. A existat o creștere de 51% a violenței sexuale, o creștere de 73% a violenței partenerului intim și o creștere de 32% a căsătoriilor timpurii și forțate. Aceste femei intră în aceste tabere sperând să scape de ororile care le-au cuprins casele, dar sunt întâmpinate cu violență continuă. Realitatea este că deseori riscă să fie vizați de făptuitori, uneori de cei despre care credeau că sunt acolo pentru a-i proteja, cum ar fi forțele de securitate la frontieră și lucrătorii din lagărele de refugiați. Într-un interviu din 2018 pentru Amnesty International, un cetățean sirian strămutat într-o tabără de refugiați din Grecia și-a exprimat temerile și preocupările ei cu privire la siguranța ei, descriindu-și experiența ca fiind nesigură și inconfortabilă. Aceste temeri se propagă în timpul activităților de zi cu zi, cum ar fi dușurile, care au devenit misiuni periculoase cu încuietori sparte și spații înghesuite. Aceste femei suportă adesea condiții îngrozitoare în timp ce se confruntă simultan cu traume și abuzuri din trecut. Deși au trecut peste patru ani de la interviu, aceste probleme rămân și persistă în întreaga lume pentru persoanele strămutate în interiorul țării (IDP) din taberele de refugiați. 

Cox’s Bazar, un oraș-port din Bangladesh, găzduiește una dintre cele mai mari tabere de refugiați, cu peste 800.000 de refugiați rohingya care fug de persecuția violentă din Birmania (Myanmar). Conform datelor Comitetului Internațional de Salvare, una din patru femei rohingya din taberele de refugiați din Bangladesh a fost afectată prin violență de gen. Femeile din aceste tabere s-au confruntat cu munca de îngrijire neremunerată și cu riscuri mai semnificative pentru sănătatea lor fizică și mintală – care au devenit mai pronunțate odată cu pandemia de COVID-19. Femeile au acces minim și ineficient la servicii de salvare și sprijin. Deoarece nu există sisteme de justiție formale, iar criminalitatea și violența bazată pe putere pătrund cu impunitate, femeile sunt îngrozite să caute ajutor de la cei care supraveghează taberele de refugiați. Cu toate acestea, acest lucru nu este exclusiv pentru tabăra de refugiați din Cox’s Bazar. În conformitate într-o serie de cercetări publicate de Consiliul pentru Drepturile Omului al Națiunilor Unite (UNHRC), domeniul de aplicare și politicile aplicabile ale cadrului legal din taberele de refugiați sunt extrem de stricte și limitative – stimulând și mai mult frica și reținerea celor care caută acuzații împotriva celor care le-au greșit. . Pentru femeile din taberele de refugiați, a devenit un ciclu fără sfârșit de traume și abuzuri. 

În ciuda rezoluțiilor și declarațiilor la cel mai înalt nivel care vizează protejarea femeilor refugiate, rapoartele actuale demonstrează că violența bazată pe gen este o problemă persistentă și adânc înrădăcinată. Organizații precum Națiunile Unite (ONU) au luat în mod repetat măsuri pentru a încerca și a combate violența împotriva femeilor, în special a femeilor strămutate. Unele dintre acestea constau în Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor și Rezoluția privind femeile, pacea și securitatea. Ambele au scopul de a atenua violența împotriva femeilor în lagăre. Acesta din urmă a recomandat o modificare a codului de conduită existent care previne infracțiunile sexuale prin introducerea unor mecanisme adecvate de control și responsabilitate. Mai mult, rezoluția a recunoscut necesitatea de a preveni atacurile comise de forțele de frontieră și de lucrătorii umanitari prin diversificarea trupelor de menținere a păcii, a poliției civile și a observatorilor militari. Deși politica este deja în vigoare, situația violenței împotriva femeilor strămutate este în curs de desfășurare din cauza implementării ineficiente. 

Principalele aspecte ale securității umane sunt reglementate eficient, iar reglementările sunt relativ detaliate. Cu toate acestea, timpul a arătat că reglementările detaliate nu înseamnă nimic fără implementare efectivă. ICNUR și alte organizații internaționale neguvernamentale (INGO) au lucrat pentru a asigura furnizarea de linii directoare pentru combaterea violenței sexuale, dar statele trebuie să respecte aceste reguli și să implementeze activ politicile. În plus, în tabere lipsește personal administrativ dedicat siguranței, consilierii și sprijinului juridic. Deoarece adăposturile și centrele de consiliere pentru victime sunt în mod constant supra ambalate și lipsa serviciilor de suport necesare, riscul de victimizare este mare. În plus, victimele nu își pot adresa pretențiile unei instanțe și sunt victimizate din nou de sistemul presupus creat pentru a le ajuta. Utilizarea complexă și strictă a surselor legale disponibile în tabere complică adesea asigurarea protecției și validării femeilor. Rolurile instanțelor mobile trebuie extinse, iar vizitele în lagăre trebuie să devină mai rutinice și mai accesibile victimelor. În plus, accesul la adăposturi și centrele de consiliere trebuie să fie dotat cu serviciile de sprijin necesare, cum ar fi interpreții, pentru a evita riscul izolării și alienării victimelor. 

Drepturile omului și demnitatea femeilor strămutate trebuie să fie protejate. Politicile sunt deseori deja stabilite, dar depinde de tabere și de țările gazdă să acționeze și să implementeze în mod activ aceste politici. ICNUR trebuie să formeze un comitet al cărui singur scop este să monitorizeze implementarea politicilor în taberele de refugiați și pentru IDP pentru a asigura siguranța rezidenților săi.

Femeile și fetele sunt susceptibile de a se confrunta cu un șir amplu de violențe bazate pe gen în toate etapele migrației, de la hărțuire și abuz verbal, fizic și psihologic până la violență sexuală. Incidentele de violență au loc adesea nu o singură dată, ci de mai multe ori, de-a lungul traseului în țara de origine, în timpul tranzitului, la sosirea în țara de destinație și la întoarcere. De-a lungul anumitor rute de migrație, riscul de violență bazată pe gen este deosebit de ridicat. De exemplu, într-un studiu realizat cu migranți care au călătorit de-a lungul rutei mediteraneene din Africa de Nord până în Italia, s-a estimat că 90 % dintre femeile și fetele care au participat la studiu au fost violate la un moment dat în timpul călătoriei lor. În plus, unele femei migrante, în special cele care folosesc canale neregulamentare, se confruntă cu un risc crescut de a deveni victime ale traficului de persoane, în special în scopul exploatării sexuale, precum și al exploatării prin muncă și al servituții domestice.

Amenințarea sau experiența violenței bazate pe gen poate fi un factor care le determină pe femei și fete să migreze. În Cornul Africii, de exemplu, femeile și fetele migrează pentru a scăpa de violența bazată pe gen și de alte practici dăunătoare, cum ar fi mutilarea genitală a femeilor și căsătoriile cu copii. În unele cazuri, decizia femeilor de a migra poate duce la riscuri sporite de violență din partea părinților sau a tutorilor, a partenerilor intimi sau a membrilor comunității care nu sunt de acord cu decizia lor. 

Politicile și legile privind migrația reproduc sau consolidează adesea inegalitățile de gen. Restricțiile și interdicțiile specifice de gen, inclusiv cele care au ca scop protejarea femeilor și fetelor de riscurile de exploatare și abuz, pot avea ca rezultat limitarea și mai mult a oportunităților femeilor și fetelor de a accesa canalele de migrație regulate, sporind astfel riscul de violență bazată pe gen de-a lungul rutelor neregulate și mai riscante. Violența bazată pe gen este comisă de o varietate de actori, inclusiv contrabandiști, traficanți de persoane, autorități (de exemplu, poliția și polițiștii de frontieră), parteneri intimi sau alți migranți. Contrabandiștii sunt principalii autori ai violenței împotriva femeilor și fetelor migrante din întreaga lume; un sondaj efectuat în rândul a aproape 2 000 de respondenți care au fost victime sau martori ai violenței bazate pe gen a arătat că, de-a lungul coridorului de migrație din estul și Cornul Africii, contrabandiștii au fost responsabili pentru 90 % din aceste incidente. Utilizând adesea scheme de tipul “pleacă acum, plătește mai târziu”, contrabandiștii percep taxe exorbitante pentru ca migranții să își continue călătoria, ceea ce duce adesea la sclavie pe datorie și crește riscul ca femeile migrante să fie supuse muncii forțate, exploatării sexuale, inclusiv prostituției forțate, și sexului de supraviețuire, adică oferirea de sex ca “plată” pentru o trecere sigură.

Conștiente de riscul ridicat de violență de gen, multe femei migrante își iau măsuri de precauție pentru a preveni o sarcină nedorită în caz de viol. În cazul femeilor din Eritreea care tranzitează Libia în drum spre sudul Europei, s-a raportat că astfel de precauții nu numai că includeau administrarea de contraceptive injectabile, ci și, în unele cazuri, călătoria în timp ce erau însărcinate sau cu copii mai mici, în încercarea de a preveni riscul de a fi supuse violenței. Cu toate acestea, nu se știe dacă acest lucru a crescut riscul pentru copiii cu care călătoreau. În plus, multe femei căsătorite care migrează prin Africa de Nord o fac separat de soții lor, deoarece sunt conștiente că, dacă soții lor ar încerca să intervină în cazul în care ar fi agresate, ar fi probabil uciși.

În țările de tranzit sau de destinație, femeile migrante, în special cele fără documente, nu au adesea acces la o muncă decentă și la protecție socială. Prin urmare, este mai probabil ca acestea să accepte condiții de muncă deplorabile, multe dintre ele lucrând în economia informală, cu o protecție limitată sau fără protecție a muncii, ceea ce le exacerbează riscul de a fi supuse violenței, abuzului și exploatării la locul de muncă pe motive de gen.Femeile migrante sunt mai puțin predispuse să raporteze cazurile de violență pe motive de gen de teama pierderii locului de muncă, a partenerului sau a statutului de rezident. De exemplu, în Statele Unite, lucrătorii agricoli migranți slab plătiți și femeile de serviciu sunt adesea supuși hărțuirii și agresiunii sexuale de către supraveghetorii lor, pe care tind să nu le raporteze de teama repercusiunilor.

Femeile migrante al căror statut de rezidență depinde de partenerii lor sunt expuse unui risc ridicat de violență din partea partenerului intim și de violență domestică și nu raportează astfel de incidente de teama de a fi expulzate. În plus, sistemele de sponsorizare, cum ar fi sistemul Kafala existent în țările Consiliului de Cooperare al Golfului, le plasează pe femeile migrante în situații de vulnerabilitate sporită, deoarece acestea nu pot intra sau ieși liber din țară, nu pot demisiona sau schimba locul de muncă, ceea ce le obligă să suporte violența și hărțuirea.

Genul și migrația sunt factori care se intersectează care se afectează reciproc. Migrația poate avea efecte pozitive și negative asupra migranților, în funcție de caracteristicile și condițiile individuale ale acestora. De asemenea, genul unei persoane îi influențează experiența migrației, inclusiv riscurile și vulnerabilitățile implicate în călătoria sa.

Migrația are potențialul de a crea rezultate pozitive și de a contribui la împuternicirea femeilor. Poate deschide oportunități pentru: venituri mai mari, proprietatea activelor, stima de sine, putere de decizie și nouă autonomie. Pe de altă parte, genul și migrația se pot intersecta pentru a produce rezultate negative, cum ar fi multiple forme de discriminare, exploatare și stigmatizare. Migrația poate oferi, de asemenea, femeilor și fetelor șansa de a scăpa de situațiile de violență bazată pe gen în țările lor de origine.

Violența bazată pe gen (GBV) este un termen umbrelă pentru orice act dăunător care este săvârșit împotriva voinței unei persoane și care se bazează pe diferențele atribuite social (adică de gen) între bărbați și femei. Poate fi fizic, sexual, emoțional, verbal, financiar și/sau psihologic. Poate să apară în public sau în privat și persoane de toate genurile pot fi victime. Ea afectează în mod disproporționat femeile, fetele și persoanele cu identitate de gen diversă sau cu orientare sexuală diversă (LGBTQI) din cauza inegalităților de gen subiacente. La nivel mondial, se estimează că una din trei femei va suferi abuz fizic sau sexual de-a lungul vieții.

VBG poate fi un factor care determină migrația din țările de origine. Potrivit unui raport al Support Kind (2018), VBG comise de membrii familiei, bande și traficanți de droguri obligă multe femei, fete și persoane LGBTQI să-și părăsească țara/orașul din care provin. VBG, în special violența sexuală, este folosită pentru a menține controlul asupra teritoriilor și populațiilor, deoarece membrii bandei pedepsesc femeile, fetele și familiile lor pentru că nu se conformează cerințelor lor. O medie de mai puțin de 10% din cazurile de VBG din regiune duc la condamnări. Deoarece nu pot obține protecție în țările lor, multe femei, fete și persoane LGBTQI migrează în căutarea unor condiții de viață mai sigure.

Migrația nu provoacă VBG. Cu toate acestea, în timpul călătoriei lor, unii migranți se confruntă cu situații în care sunt mai vulnerabili la violență. Numeroși factori influențează riscurile și vulnerabilitățile unei persoane pe parcursul călătoriei sale de migrație. Alături de gen, un factor cheie este dacă ruta migrației este sigură și regulată.

Rutele de migrație nesigure sau neregulate cresc riscurile de VBG, inclusiv traficul de persoane. Femeile, fetele migrante și persoanele LGBTQI sunt vizate în mod disproporționat de traficanții de persoane. Conform Raportului privind traficul de persoane din 2019, traficanții din Caraibe vizează femeile migrante, în special din Jamaica, Guyana și Republica Dominicană. În Costa Rica, persoanele LGBTQI, în special costaricanii transgender, sunt vulnerabile la traficanții sexuali. Femeile și fetele din Nicaragua, Republica Dominicană și alte țări din America Latină au fost identificate în Costa Rica drept victime ale traficului sexual și ale servituții domestice.

La destinație și pentru cei care se întorc în țările lor de origine, alți factori care se intersectează, inclusiv insecuritatea financiară a migranților, conștientizarea drepturilor lor legale și abilitățile lingvistice influențează vulnerabilitatea acestora la VBG.

Normele de gen și relațiile de putere inegale sunt cauzele fundamentale ale VBG împotriva femeilor și fetelor, precum și a bărbaților și băieților și a celor cu diverse identități de gen. Făptuitorii caută să exploateze inegalitățile pentru a-și exercita puterea, a-și constrânge și a-și înșela victimele. Recunoașterea acestor cauze este esențială pentru dezvoltarea intervențiilor eficiente.

O guvernanță a migrației bazată pe drepturile omului și sensibilă la gen este esențială pentru reducerea VBG. Asigurarea faptului că viețile tuturor migranților sunt protejate și că aceștia au acces la justiție le reduce vulnerabilitățile și modifică cultura impunității în care făptuitorii cred că nu vor fi pedepsiți.

VBG poate provoca consecințe pe termen scurt, mediu și lung asupra sănătății fizice și mintale pentru supraviețuitori. Înțelegerea modului în care genul se intersectează cu migrația și abordarea cauzelor fundamentale ale VBG va crea o mai mare egalitate și demnitate umană în întreaga regiune.

„În timp ce comunități întregi suferă impactul conflictelor armate, femeile și fetele sunt adesea primele care își pierd drepturile la educație, la participare politică și la mijloacele de trai, printre alte drepturi fiind încălcate în mod direct”, a spus Kang. „Pur și simplu, criza exacerba inegalitățile de gen.”

Așadar, femeile refugiate din întreaga lume sunt extrem de vulnerabile la toate formele de violență sexuală și fizică. Pe lângă pericolele cu care se confruntă femeile din cauza grupărilor armate contestatoare, odată plecate din zona de conflict, ele riscă și să fie brutalizate de traficanții de persoane sau chiar de forțele de securitate de la frontieră. Chiar și după ieșirea din zona de conflict, siguranța poate fi evazivă. Starea într-o tabără de refugiați din țara de origine sau căutarea protecției în altă parte aduce amenințări grave la adresa securității, libertății și sănătății femeilor.

Comunitatea internațională a hotărât de mult să pună capăt acestui flagel. Cu toate acestea, în ciuda declarațiilor și rezoluțiilor, rapoartele actuale arată că protejarea femeilor refugiate de violența bazată pe gen rămâne o problemă complexă. Această provocare este totuși rezolvabilă, deoarece este în mare parte o chestiune de politică neimplementată în mod adecvat, iar evenimentele mondiale demonstrează că implementarea ar trebui să fie prioritară.

Granițe brutale, tabere fără adăpost

Oamenii capabili să scape de luptele din patria lor pot întâmpina în continuare pericole grave și chiar moarte. Deja în acest an, peste 2.500 dintre acești oameni au murit sau au dispărut încercând să traverseze Mediterana. Cei care supraviețuiesc încă se pot confrunta cu șocul de a descoperi că coșmarul nu s-a încheiat, deoarece sunt împinși înapoi în mare de națiunile care nu doresc să lase bărcile refugiaților să aterizeze, așa cum au făcut Thailanda, Malaezia și Indonezia în ultimele luni .

Pe măsură ce numărul persoanelor care fug de violență continuă să crească, practicile deteriorate la granițe și în lagărele de detenție din țări pot însemna femei refugiate care se sustrag să fie făcute captive de grupuri armate și traficanți de persoane, riscând totuși să fie deținute legal, cum ar fi unul dintre cele douăzeci și șapte centre de detenție pentru imigranți din Turcia și Grecia, care pot reține migranți ilegali și solicitanți de azil pentru mai mult de optsprezece luni.

Amenințări la fel de înspăimântătoare există și în taberele de refugiați și de persoane strămutate în interior (IDP), așa cum se explică într-un raport UNHCR: „În multe situații de refugiați, în special cele care implică încarcerarea refugiaților în tabere închise, normele și constrângerile tradiționale de comportament se strica. În astfel de circumstanțe, femeile și fetele refugiate pot fi violate de alți refugiați, acționând fie individual, fie în bande, iar liderii auto-numiți pot zădărnici încercările de a pedepsi infractorii. În anumite situații de tabără, se știe că femeile și fetele neînsoțite au intrat în ceea ce se numesc „căsătorii de protecție” pentru a evita agresiunea sexuală. Frustrarea vieții lagărului poate duce și la violență, inclusiv la abuz sexual, în cadrul familiei.”

În mod alarmant, acest abuz nu este săvârșit doar de bărbații rezidenți ai taberei, ci poate veni din mâna administrației naționale de migrație sau a personalului umanitar. Un raport din 2002 a arătat că fetele au fost exploatate sexual de personalul agenției umanitare și de forțele de securitate din Guineea, Liberia și Sierra Leone, dar această problemă încă nu a fost eliminată. Un soldat francez a fost acuzat recent de abuz asupra copiilor în Republica Centrafricană.

Recent, s-au făcut și acuzații conform cărora sute de fete au fost violate și vândute într-o tabără de IDP din Nigeria. Ca răspuns, Agenția Națională de Management al Urgențelor (NEMA) a țării a format un comitet, reunind reprezentanți ai diferitelor organisme de stat și ai Societății de Cruce Roșie din Nigeria, pentru a investiga presupusele abuzuri. În iulie, NEMA a lansat o declarație în care explică că „ceea ce raportul a numit în mod eronat trafic de copii a fost mutarea unor copii IDP dintr-o tabără în alta din motive de securitate și pentru a oferi mai mult confort copiilor”.

Imaginați-vă că vă aflați într-un loc care trebuia să vă ofere refugiu, dar care ajunge să vă provoace mai multă frică decât violența care v-a forțat să vă părăsiți casa? Organizația non-guvernamentală Caritas Liban spune că jumătate dintre femeile refugiate siriene care au cerut ajutor de la lucrătorii lor au raportat că au fost abuzate sexual. Și, în mod șocant, spune Caritas, multe dintre aceste femei au spus că își doresc să se poată întoarce imediat în Siria, în ciuda pericolelor care persistă acolo, care le-au determinat să fugă.

Gama de politici existente

Infracțiunile sexuale reprezintă o problemă serioasă deoarece încalcă libertățile personale, traumatizează victima și adesea duc la sarcini nedorite, avorturi nesigure, complicații legate de vârsta fertilă timpurie sau chiar moarte.

În mod uluitor, motivul pentru situația deplorabilă a violenței împotriva femeilor strămutate, care este încă în curs de desfășurare în lagăre, este pur și simplu implementarea inadecvată a unei game de politici existente care vizează protejarea și prevenirea femeilor de atacuri.

Încă din 1979, statele membre ONU s-au angajat să ia măsuri pentru a face lumea sigură și echitabilă pentru femei. Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor prevede că statele ar trebui să ia măsurile necesare pentru eradicarea prostituției și a traficului de femei. Această normă ar trebui aplicată pentru a proteja femeile din taberele de refugiați și IDP de atacuri precum cele care au avut loc în Nigeria și Libia.

Pentru a asigura integritatea femeilor, Convenția prevede, de asemenea, că femeile au dreptul de a se căsători „numai cu consimțământul lor liber și deplin”, care din nou ar trebui aplicat pentru a preveni căsătoriile „de protecție” și forțate să aibă loc în lagăre.

Conform Declarației din 1993 privind eliminarea violenței împotriva femeilor , printre alte drepturi garantate, femeile au dreptul la „cel mai înalt standard atins” de sănătate fizică și dreptul de a nu fi supuse „tratamentelor crude, inumane sau degradante”. În plus, Declarația notează că statele au obligația de a proteja femeile, inclusiv refugiații, și de a le permite să se bucure de drepturile acordate.