INFORMARE
Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței față de femei și a violenței în familie, cunoscută și sub numele de Convenția de la Istanbul, este cel mai amplu instrument juridic internațional care stabilește angajamente obligatorii pentru prevenirea și
combaterea violenței față de femei. Treizeci și patru de state membre ale Consiliului Europei au ratificat-o, doisprezece au semnat-o – împreună cu Uniunea Europeană – și servește drept bază pentru acțiunea multor țări din afara Europei.
Convenția de la Istanbul își propune protejarea femeilor împotriva tuturor formelor de violență și prevenirea, incriminarea și eliminarea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice; contribuția la eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, promovarea egalității între femei și bărbați și emanciparea femeilor; protejarea și sprijinirea tuturor victimelor violenței împotriva femeilor și a violenței domestice.
România a semnat Convenția de la Istanbul în iunie 2014, și a ratificat-o în anul 2016, Convenția intrând în vigoare în septembrie 2016.
Convenţia recunoaşte fenomenul violenţei împotriva femeilor drept o violare a drepturilor omului şi o formă de discriminare. Ea este primul tratat internaţional care conţine o definiţie a genului: genul este rolul pe care societatea îl acordă bărbaților și femeilor, cât și comportamentul, activitățile și atributele considerate drept potrivite pentru femei și pentru bărbați. De asemenea, se introduc o serie de infracţiuni, precum sterilizarea forţată, mutilarea genitală a femeilor sau violenţa psihică. Neincriminate până acum, acestea vor trebui introduse ca infracţiuni în legislaţiile statelor semnatare ale Convenţiei. Printre măsurile de protecţie, sunt prevăzute înfiinţarea de servicii specializate care să ofere asistenţă medicală şi consiliere psihologică şi juridică victimelor şi copiilor lor, precum şi înfiinţarea de adăposturi suficiente pentru aceste victime.
Sub incidenţa convenţiei intră femei şi fete din orice mediu social, indiferent de vârstă, rasă, religie, origine socială, statut de migrant sau orientare sexuală, pentru a menţiona doar câteva. Convenţia recunoaşte că există grupuri de femei şi fete care sunt adesea expuse unor riscuri mai mari de a fi supuse violenţei, iar statele trebuie să ia măsuri ca nevoile lor specifice să fie luate în considerare.
Convenția de la Istanbul abordează dificultățile specifice legate de statutul de ședere cu care se confruntă multe femei migrante atunci când devin victime ale unor infracțiuni, de exemplu, de violență domestică sau de căsătorie forțată. Aceasta introduce posibilitatea de a acorda femeilor migrante un permis de ședere autonom în cazul în care sunt prinse într-o relație abuzivă, deoarece statutul lor de ședere depinde de cel al soțului sau partenerului abuziv. Acest lucru permite victimelor violenței domestice să părăsească relația fără a-și pierde statutul de ședere.
Pentru victimele căsătoriilor forțate, convenția creează obligația de a permite femeilor migrante să își redobândească statutul de rezident dacă au părăsit țara de reședință pentru o perioadă mai lungă decât cea permisă de lege, deoarece au fost forțate să se căsătorească în străinătate și nu se pot întoarce. Cu toate acestea, ca o clauză de neparticipare, statele părți își pot rezerva dreptul de a nu fi obligate de această dispoziție.
Dreptul de azil nu a reușit de mult timp să abordeze diferențele dintre femei și bărbați în ceea ce privește motivele și modul în care acestea sunt persecutate. Această orbire de gen în stabilirea statutului de refugiat și a protecției internaționale a dus la situații în care cererile femeilor care fug de violența de gen au rămas nerecunoscute.
Unul dintre motivele pentru care femeile migrante solicită azil îl reprezintă fuga față de violența bazată pe gen, dar de cele mai multe ori le este imposibil să dezvăluie informații relevante în timpul unui proces de determinare a statutului de refugiat care nu respectă sensibilitățile culturale. În plus, femeile neînsoțite sunt adesea expuse la hărțuire sexuală și exploatare sexuală și nu se pot proteja singure. Pentru a aborda problemele specifice legate de femeile solicitante de azil, Convenția de la Istanbul stabilește obligația de a introduce proceduri, orientări și servicii de sprijin care să țină seama de dimensiunea de gen în cadrul procesului de azil.
O altă dispoziție inclusă în Convenția de la Istanbul reafirmă obligația de a respecta un principiu bine stabilit al azilului și al protecției internaționale a refugiaților, și anume principiul nereturnării. Convenția stabilește obligația de a se asigura că victimele violenței împotriva femeilor care au nevoie de protecție, indiferent de statutul sau de reședința lor, nu sunt repatriate în nicio țară în care viața lor ar fi pusă în pericol sau în care ar putea fi supuse la tortură sau la tratamente inumane sau degradante sau tratamente sau pedepse inumane sau degradante.
