INFORMARE
Rezoluția 1325 (2000) a Consiliului de Securitate al ONU privind femeile, pacea și securitatea invită “toate părțile implicate în conflicte armate să respecte caracterul civil și umanitar al taberelor și așezărilor de refugiați și să ia în considerare nevoile speciale ale femeilor și fetelor, inclusiv în ceea ce privește amenajarea acestora”. Cu toate acestea, în determinarea nevoilor de gen ale femeilor și fetelor, este important ca cele din taberele de refugiați să nu fie tratate ca fiind lipsite de autonomie.
Participarea semnificativă este un pilon al WPS; aceasta ar trebui să continue să fie aplicabilă în aceste tabere. În consecință, femeilor refugiate trebuie să li se acorde participare și reprezentare în cadrul proceselor decizionale care conduc la elaborarea și punerea în aplicare a tuturor politicilor din tabere, inclusiv a celor referitoare la furnizarea și distribuirea serviciilor și a măsurilor de prevenire și de protecție împotriva violenței.
La fel ca toate celelalte persoane, refugiații au dreptul la un nivel de trai adecvat. Acesta include o hrană și o locuință adecvate, precum și sănătatea fizică și mentală. Refugiații care au fugit de conflicte ajung frecvent în țara gazdă traumatizați și au nevoie de tratament medical. Femeile și copiii au nevoi speciale în materie de sănătate și securitate și pot suferi consecințe negative asupra sănătății, specifice fiecărui gen, dacă acestea nu sunt abordate. Aceștia sunt, de asemenea, foarte vulnerabili la exploatare și violență în timp ce trăiesc în taberele de refugiați.
Viața unui refugiat se caracterizează, de obicei, prin dependența “de alții pentru nevoi de bază, cum ar fi hrana, îmbrăcămintea și adăpostul”. Închisoarea refugiaților în tabere poate avea, în sine, implicații asupra drepturilor socio-economice ale acestora (drepturile economice și sociale). De exemplu, în cazul în care taberele sunt situate în zone îndepărtate și/sau sărace ale țării de refugiu, accesul la locuri de muncă salariate poate fi limitat. Și mai grave sunt situațiile în care dreptul refugiaților de a circula liber în și din tabără este restricționat, așa cum este cazul locuitorilor din tabăra Dadaab din Kenya. Femeile refugiate, în special, au puține oportunități economice pentru a-și construi mijloacele de trai; opțiunile lor de câștig sunt adesea limitate la munca informală prost plătită și slab calificată, în timp ce ele poartă, de asemenea, responsabilitatea pentru munca familială neplătită. Acest context socio-economic dezastruos crește riscul ca femeile refugiate să se angajeze în activități sexuale tranzacționale pentru a se întreține pe ele și familiile lor. Lipsa de securitate sau restricțiile sociale privind circulația femeilor neînsoțite pot determina femeile refugiate să se limiteze la corturile lor.
Instrumente juridice internaționale
La prima vedere, Convenția din 1951 privind statutul refugiaților este limitată în ceea ce privește protecția drepturilor CES ale refugiaților. În primul rând, Convenția se aplică numai acelor țări care sunt state părți (fie la Convenția din 1951, fie la Protocolul din 1967). În al doilea rând, aceasta nu se referă la anumite drepturi CES, cum ar fi un nivel de trai adecvat sau sănătatea fizică și mentală. În cele din urmă, refugiații pot avea acces la drepturile prevăzute de Convenție doar atunci când autoritățile naționale i-au recunoscut în mod oficial ca refugiați.
Legislația internațională privind drepturile omului oferă un regim de protecție mai cuprinzător pentru toate persoanele aflate în taberele de refugiați, care cuprinde drepturile civile, politice și CES. În special, unele dintre drepturile fundamentale enumerate în PIDESC (inclusiv, de exemplu, dreptul la apă, hrană, adăpost și sănătate) capătă o semnificație suplimentară pentru cei care au fost strămutați cu forța. Aceste drepturi sunt deosebit de relevante pentru femeile refugiate, care, de obicei, își asumă obligații suplimentare de a se îngriji de alți membri vulnerabili ai familiei, inclusiv de tineri și vârstnici. Elementul central al unei abordări bazate pe drepturi în ceea ce privește asistența pentru refugiați este “identificarea unui anumit standard de tratament la care are dreptul un refugiat individual”.
Înainte de a detalia standardele relevante referitoare la drepturile CES ale femeilor și fetelor refugiate care nu sunt cetățeni, se fac două clarificări preliminare cu privire la principiile generale de interpretare a PIDESC. Prima se referă la conceptul de “realizare progresivă”; a doua la conceptul de “nucleu minim” de obligații.
Conceptul de realizare progresivă
Realizarea progresivă ar trebui să fie interpretată astfel încât să cuprindă un “model de îmbunătățire” care obligă statele să asigure o mai largă exercitare a drepturilor CES în timp. Comitetul DESC a subliniat că măsurile luate de state pentru realizarea deplină a drepturilor CES “ar trebui să fie deliberate, concrete și orientate cât mai clar posibil” spre îndeplinirea obligațiilor lor de a respecta, proteja și îndeplini drepturile prevăzute în PIDESC. În timp ce statele beneficiază de o marjă de apreciere în selectarea mijloacelor care sunt disponibile pentru punerea în aplicare a obligațiilor lor, sarcina de a demonstra că se fac progrese măsurabile în direcția realizării depline a drepturilor rămâne în sarcina statului. În plus, statele nu pot urmări în mod deliberat măsuri regresive.
În plus, conceptul de realizare progresivă impune ca un stat parte să respecte, de asemenea, anumite obligații care sunt independente de nivelul resurselor de care dispune. Aceste obligații includ nediscriminarea și egalitatea în furnizarea de servicii sociale (reafirmată în articolul 3 din CEDAW) și utilizarea eficientă a resurselor disponibile. Concret, interdicția internațională privind discriminarea impune statelor să “îmbunătățească poziția de facto a femeilor prin politici și programe concrete și eficiente”, inclusiv în contextul taberei de refugiați.
Obligațiile minime de bază
Conceptul unui “nucleu minim” de obligații reprezintă un progres doctrinar în raport cu PIDESC. Acesta poate fi diferențiat de realizarea progresivă prin standardele mai înalte la care sunt obligate statele. Nucleul minim reprezintă baza de referință a obligației de realizare progresivă a drepturilor: identificarea anumitor obligații esențiale contribuie la asigurarea faptului că statele oferă oamenilor condițiile de bază în care aceștia pot trăi cu demnitate. Aceasta, la rândul său, oferă o “linie de bază” pentru responsabilitatea statului.
Principalele surse internaționale pentru doctrina obligațiilor esențiale minime sunt Recomandările generale și observațiile emise de diverse organisme de tratat, cum ar fi Comitetul pentru drepturile economice, sociale și culturale. Aceste recomandări și observații, deși nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic, sunt foarte convingătoare. Potrivit Comitetului DESC, nucleul minim al principalelor drepturi economice, sociale și culturale a devenit drept internațional cutumiar și, prin urmare, este obligatoriu pentru toate statele, indiferent dacă acestea au semnat sau ratificat sau nu tratatele care protejează aceste drepturi.
