Egalitatea de gen se referă la egalitatea de șanse și de tratament a femeilor în raport cu bărbații și la echitate atât în viața publică, cât și în cea privată. Legea 202/2002 definește egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați ca fiind “luarea în considerare a diferitelor abilități, nevoi și aspirații ale bărbaților și, respectiv, ale femeilor și tratarea lor în mod egal”.

Prin urmare, egalitatea de gen pune accentul pe echitate și pe imparțialitate și nu – așa cum se crede adesea în mod eronat – pe aplicarea unor standarde identice pentru femei și bărbați. Diferențele biologice inerente, precum și o puternică socializare către roluri și așteptări diferite de la femei și bărbați fac ca aceste două categorii să difere în anumite aspecte ale vieții publice și private (pe lângă numeroasele asemănări). Într-un sens mai larg al conceptului – egalitatea de gen include, de asemenea, persoanele cu o identitate de gen minoritară, persoanele transgender și persoanele non-binare, precum și alte persoane din comunitatea LGBTQ.

Egalitatea de gen nu se referă doar la femei, ci implică și vizează atât femeile, cât și bărbații, ținând cont de interesele, nevoile și prioritățile ambelor categorii. Egalitatea de gen nu înseamnă că femeile și bărbații vor deveni la fel, ci că drepturile, responsabilitățile și oportunitățile femeilor și bărbaților nu vor depinde de faptul că s-au născut femei sau bărbați.

Rezultă că egalitatea de gen cuprinde eliminarea tuturor formelor de discriminare bazate pe sexul și/sau genul unei persoane, precum și eliminarea barierelor din calea accesului egal al femeilor și bărbaților la viața politică, economică și socială. Cu alte cuvinte, aceasta include:

• Nediscriminarea;
• Egalitatea de tratament;
• Egalitatea de șanse/oportunități;

Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței față de femei și a violenței în familie, cunoscută și sub numele de Convenția de la Istanbul, este cel mai amplu instrument juridic internațional care stabilește angajamente obligatorii pentru prevenirea și
combaterea violenței față de femei. Treizeci și patru de state membre ale Consiliului Europei au ratificat-o, doisprezece au semnat-o – împreună cu Uniunea Europeană – și servește drept bază pentru acțiunea multor țări din afara Europei.

Convenția de la Istanbul își propune protejarea femeilor împotriva tuturor formelor de violență și prevenirea, incriminarea și eliminarea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice; contribuția la eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, promovarea egalității între femei și bărbați și emanciparea femeilor; protejarea și sprijinirea tuturor victimelor violenței împotriva femeilor și a violenței domestice.

România a semnat Convenția de la Istanbul în iunie 2014, și a ratificat-o în anul 2016, Convenția intrând în vigoare în septembrie 2016.

Convenţia recunoaşte fenomenul violenţei împotriva femeilor drept o violare a drepturilor omului şi o formă de discriminare. Ea este primul tratat internaţional care conţine o definiţie a genului: genul este rolul pe care societatea îl acordă bărbaților și femeilor, cât și comportamentul, activitățile și atributele considerate drept potrivite pentru femei și pentru bărbați. De asemenea, se introduc o serie de infracţiuni, precum sterilizarea forţată, mutilarea genitală a femeilor sau violenţa psihică. Neincriminate până acum, acestea vor trebui introduse ca infracţiuni în legislaţiile statelor semnatare ale Convenţiei. Printre măsurile de protecţie, sunt prevăzute înfiinţarea de servicii specializate care să ofere asistenţă medicală şi consiliere psihologică şi juridică victimelor şi copiilor lor, precum şi înfiinţarea de adăposturi suficiente pentru aceste victime.

Sub incidenţa convenţiei intră femei şi fete din orice mediu social, indiferent de vârstă, rasă, religie, origine socială, statut de migrant sau orientare sexuală, pentru a menţiona doar câteva. Convenţia recunoaşte că există grupuri de femei şi fete care sunt adesea expuse unor riscuri mai mari de a fi supuse violenţei, iar statele trebuie să ia măsuri ca nevoile lor specifice să fie luate în considerare.

Convenția de la Istanbul abordează dificultățile specifice legate de statutul de ședere cu care se confruntă multe femei migrante atunci când devin victime ale unor infracțiuni, de exemplu, de violență domestică sau de căsătorie forțată. Aceasta introduce posibilitatea de a acorda femeilor migrante un permis de ședere autonom în cazul în care sunt prinse într-o relație abuzivă, deoarece statutul lor de ședere depinde de cel al soțului sau partenerului abuziv. Acest lucru permite victimelor violenței domestice să părăsească relația fără a-și pierde statutul de ședere.

Pentru victimele căsătoriilor forțate, convenția creează obligația de a permite femeilor migrante să își redobândească statutul de rezident dacă au părăsit țara de reședință pentru o perioadă mai lungă decât cea permisă de lege, deoarece au fost forțate să se căsătorească în străinătate și nu se pot întoarce. Cu toate acestea, ca o clauză de neparticipare, statele părți își pot rezerva dreptul de a nu fi obligate de această dispoziție.

Dreptul de azil nu a reușit de mult timp să abordeze diferențele dintre femei și bărbați în ceea ce privește motivele și modul în care acestea sunt persecutate. Această orbire de gen în stabilirea statutului de refugiat și a protecției internaționale a dus la situații în care cererile femeilor care fug de violența de gen au rămas nerecunoscute.

Unul dintre motivele pentru care femeile migrante solicită azil îl reprezintă fuga față de violența bazată pe gen, dar de cele mai multe ori le este imposibil să dezvăluie informații relevante în timpul unui proces de determinare a statutului de refugiat care nu respectă sensibilitățile culturale. În plus, femeile neînsoțite sunt adesea expuse la hărțuire sexuală și exploatare sexuală și nu se pot proteja singure. Pentru a aborda problemele specifice legate de femeile solicitante de azil, Convenția de la Istanbul stabilește obligația de a introduce proceduri, orientări și servicii de sprijin care să țină seama de dimensiunea de gen în cadrul procesului de azil.

O altă dispoziție inclusă în Convenția de la Istanbul reafirmă obligația de a respecta un principiu bine stabilit al azilului și al protecției internaționale a refugiaților, și anume principiul nereturnării. Convenția stabilește obligația de a se asigura că victimele violenței împotriva femeilor care au nevoie de protecție, indiferent de statutul sau de reședința lor, nu sunt repatriate în nicio țară în care viața lor ar fi pusă în pericol sau în care ar putea fi supuse la tortură sau la tratamente inumane sau degradante sau tratamente sau pedepse inumane sau degradante.

Violența de gen este o încălcare a drepturilor, dar și o formă de discriminare împotriva femeilor.

Violența împotriva femeilor are foarte multe forme, iar consecințele acesteia sunt ridicate, cele mai afectate fiind sănătatea fizică și cea mintală a victimelor. Aceasta afectează în mod sever atât gestionarea vieții de zi cu zi, cât și relațiile cu cei din jur.

Violența de gen are un impact grav asupra tuturor aspectelor stării de sănătate ale unei femei – sănătatea fizică, sexuală și reproductivă, mintală și comportamentală. Consecințele violenței de gen asupra sănătății pot fi atât imediate și acute, cât și de durată și cronice. Consecințele negative asupra sănătății pot persista mult timp după încetarea actelor de violență. Cu cât nivelul de violență este mai sever, cu atât mai mare va fi impactul asupra sănătății femeii. În plus, expunerea la mai mult de un tip de violență (de ex., fizică și sexuală) și/sau multiple incidente de violență de-a lungul timpului tind să ducă la consecințe mai grave asupra sănătății.

Expunerea la violența de gen crește riscul de a dezvolta anumite patologii și afecțiuni. Putem clasifica consecințele violenței de gen asupra sănătății victimelor în patru categorii:

• Traume fizice acute sau imediate;

• Impact asupra sănătății fizice și dezvoltarea comportamentelor vulnerabile;

• Consecințe asupra sănătății în domeniul sexual, reproductiv și perinatal;

• Boli cronice;

Un eveniment traumatic este unul care are capacitatea de a cauza traume mintale sau fizice. Un eveniment traumatic sever schimbă adesea modul în care supraviețuitorii înțeleg lumea din jurul lor. E posibil să își piardă sentimentul de siguranță și să se simtă vulnerabili și neajutorați.

Dacă evenimentul implică acte de violență, încrederea în alți oameni poate fi pierdută, iar lumea inter-relațională a supraviețuitorului/supraviețuitoarei poate fi dată peste cap. Pierderea sentimentului de siguranță, a controlului și încrederii pot duce la depresie, anxietate etc.

Violența de gen este o formă distinctă a traumei, deoarece trauma suferită este extrem de invazivă și dă naștere sentimentelor de rușine, auto-învinovățire și vină. Când este combinată cu frica de a fi lezat, aceasta este traumatizantă în aproape toate cazurile.

Efectele pe termen lung ale violenței împotriva femeilor asupra sănătății mintale pot include:

● Depresie – rezultă din sentimentul profund de autoculpabilizare al victimei, care o determină pe aceasta să se critice intensiv și să fie incapabilă să întrevadă în viitor fericire sau plăcere. Cercul vicios al depresiei se caracterizează prin energie și motivație scăzute, oboseală ceea de determină reducerea activităților și neglijarea care mențin sentimentele de culpabilizare și lipsă de speranță.

● Anxietate – Stresul psihologic la care sunt supuse victimele abuzurilor este variabil, totuși unele simptome pot fi explicate prin contextul care provoacă teamă și anxietate și prin suferințele psihice consecutive expunerii la factorii de stres traumatic: pericolul de deces, leziune severă sau violență sexuală.

● Suicid – riscul suicidar sau de autoagresivitate este extrem de crescut în cazul victimelor violenței domestice și este asociat cu sentimentul exagerat de vinovăție, al lipsei de speranță și a suportului social scăzut.

Violenţa de gen împotriva femeilor şi fetelor este una din cele mai răspândite încălcări ale drepturilor omului. Studiile recente demonstrează faptul că circa 25,4% dintre femeile din Europa și Asia Centrală au fost supuse pe parcursul vieții violenţei fizice sau sexuale de către partenerul intim sau în afara parteneriatului.

Violența este larg răspândită în societatea contemporană, la nivelul tuturor categoriilor sociale și adânc înrădăcinată, cu efecte grave asupra sănătății, calității vieții și bunăstării victimelor și familiilor lor.

Consecinţele violenţei bazate pe gen pot pune în pericol toate aspectele ce țin de sănătatea fizică, sexuală și reproductivă, mintală și comportamentală ale unei persoane iar rezultatele violenței pot fi imediate și acute, precum și de lungă durată și cronice. Cu cât actul de violență este mai puternic, cu atât mai mare va fi impactul acestuia asupra sănătății femeii. 

Mai mult decât atât, expunerea persoanei la mai multe forme de violenţă (de ex. fizică şi sexuală) şi/sau la incidente multiple de violenţă pot rezulta în timp în consecinţe mai grave pentru sănătatea acesteia. Violenţa în bază de gen poate avea pe termen lung efecte adverse asupra sănătății.

Cele mai severe și persistente consecințe sunt cele fizice și emoționale precum: depresie și anxietate, stima de sine scăzută, tulburarea posttraumatică de stres, dar și traume faciale sau dizabilități fizice, multe din ele persistând mult după ce relația abuzivă a luat sfârșit.

Din punct de vedere economic și social violența de gen pune un cost direct asupra societății ca întreg dar și asupra unei singure persoane. Multe dintre victime sunt afectate de lipsa de încredere în forțele proprii și în ceea ce privește obținerea independenței economice și asigurarea nevoilor de subzistență pentru ele și copiii acestora (ex: în multe cazuri intervine nivelul scăzut de educație, statutul de “femeie casnică” sau lipsa unei formări profesionale).

Multe femei, fete refugiate și solicitante de azil care au venit în Europa în ultimii ani au fost expuse violenței bazate pe gen sub formă de constrângere, sex de supraviețuire, sclavie sexuală, prostituție forțată, violență domestică, hărțuire sau extorcare. În tranzit și la sosire, acestea se confruntă cu probleme comune precum: lipsa siguranței, absența băilor separate, puține informații cu privire la serviciile de asistență disponibile, absența interpretelor de sex feminin și, în general, lipsa asistenței medicale generale și posttraumatice. 

Cu toate acestea, protecția femeilor refugiate împotriva violenței nu a fost considerată o prioritate în gestionarea crizei refugiaților, iar dimensiunea generală de gen a fost în mare măsură trecută cu vederea în răspuns. Asigurarea protecției împotriva violenței de gen pentru toate femeile, indiferent de statutul lor și de locul în care a avut loc violența, ar trebui să devină o prioritate, în conformitate cu prevederile Convenției de la Istanbul.

Există o nevoie urgentă de a asigura protecția femeilor refugiate și solicitante de azil împotriva violenței de gen la fiecare pas al călătoriei lor dar și pe toată perioada șederii lor ca și solicitante de azil. Violența de gen poate fi o provocare pentru o țară, dar pot fi luate măsuri practice de protecție pentru a combate această problemă.