La nivelul sănătății

La acest nivel apar consecințe letale (omucidere, suicid, mortalitate maternă, mortalitate infantilă și cauzată de SIDA) sau consecințe non letale și anume:

•           Fizice acute – răni, șocuri, boli, infecții;
•          Fizice cronice – dizabilități, probleme somatice, infecții cronice, dureri cronice, probleme gastrointestinale, tulburări de apetit și hrănire, somn, abuz de droguri și/sau alcool);
•           Reproductive – avorturi spontane, sarcini nedorite, avorturi, boli cu transmisie sexuală inclusiv HIV/SIDA, tulburări de menstruație, complicații în timpul sarcinii, afecțiuni ginecologice, tulburări ale funcțiilor sexuale.

La nivel psiho-social

Multe societăți blamează victimele/supraviețuitoarele violenței sexuale și de gen. Marginalizarea și excluderea socială cauzează afecțiuni ulterioare, incluzând rușinea, sentimentul de ură, de sine și depresie. Ca rezultat al stigmatizării, cele mai multe victime/supraviețuitori ai violenței sexuale și de gen nu raportează aceste incidente. Apar două categorii de consecințe în acest plan, atât de greu sesizabile și care se remediază în timp și cu eforturi considerabile:

•         Consecințe emoționale și psihologice – Sindrom de stres post-traumatic, depresie, anxietate, teamă, furie, rușine, insecuritate, ură de sine, boală psihică, gânduri și comportament de suicid. Sindrom de stres post-traumatic, depresie, anxietate, teamă, furie, rușine, insecuritate, ură de sine, boală psihică, gânduri și comportament de suicid.
•         Consecințe sociale – Blamarea victimei/supraviețuitorului, pierderea rolului/funcțiilor în societate, stigmatizarea socială, respingerea socială și izolare, feminizarea sărăciei, actualizarea inegalităților de gen.

Cadrul legal/Justiție

Dacă legislația națională nu prevede protecție împotriva violenței sexuale sau de gen, sau dacă practicile în organismele legale și juridice sunt discriminatorii, acest tip de violență poate fi perpetuată prin lipsa pericolului de pedeapsă penală. Atitudinile comuniții de blamare a victimelor/supraviețuitorilor violenței sexuale și de gen se reflectă adesea la nivelul instanțelor de judecată.

Multe raportări/plângeri ale acestor incidente sunt respinse sau agresorii primesc pedepse ușoare. În unele țări, pedeapsa pentru infractorii care săvârșesc acte de violență și de gen constituie altă violare a drepturilor și libertăților victimei/supraviețuitorului și anume căsătoria forțată cu agresorul. În plan psihologic, victima este din nou agresată, prin faptul că agresorul este recunoscut ca fiind nevinovat.

Siguranță/Securitate

Victima/supraviețuitorul se simte nesigur, amenințat, temător, neprotejat în fața riscului de a fi agresat din nou. Un alt aspect ce ține de contextul securității este acela că, în lucrul cu incidentele de trafic de persoane, poliția și forțele de securitate pot intra în aceste rețele. De asemenea, dacă poliția sau forțele de securitate nu sunt receptive la suferința victimei și la nevoia de îngrijire, demnitate și respect, trauma se poate adânci din cauza amânării acordării asistenței.

Asistența Victimelor/Supraviețuitorilor

Violența sexuală și de gen este o problemă care afectează indivizi, comunități și instituții. Dată fiind complexitatea ei, acest tip de violență este abordată cel mai eficient în momentul în care mai multe sectoare, organizații și discipline conlucrează în identificarea și conceperea unor strategii care pot contracara această violare a drepturilor fundamentale ale omului. Toți actorii implicați în dezvoltarea acestor strategii trebuie să agreeze în comun asupra unui set de principii orientative și să conștientizeze că violența sexuală și de gen este o gravă încălcare a drepturilor fundamentale ale omului.

La nivel de asistență a refugiaților există câteva principii ce creionează conceperea și creionarea acestora:

•           Implicarea comunității de refugiți, îndeosebi în procesul de luare a  deciziilor;
•         Asigurarea unei participări echilibrate a bărbaților și femeilor, fetelor și băieților în planificarea, implementarea, monitorizarea și evaluarea  programelor ce le sunt destinate;
•          Asigurarea unei coordonări multisectoriale a acțiunilor tuturor actorilor implicați;
•          Asigurarea unor evidențe scrise, înregistrări de date, planificare de activități.

La nivel individual, următorul set de principii trebuie să fie luate în considerare:

•         Asigurarea securității victimelor/supraviețuitorilor violenței sexuale și de gen, precum și a familiilor acestora;
•         Respectarea confidențialității asupra persoanelor afectate și a familiilor lor
•          Dacă victima violenței sexualle și de gen este un copil, principiul interesului superior al copilului trebuie să primeze;
•          Non-discriminare.

La nivel multisectorial

Fundamentul acestei abordări este protecția internațională care își propune ca refugiații să fie protejați adecvat și să beneficieze de exercitarea drepturilor.  Implicarea comunității este esențială în conceperea, planificarea și implementarea programelor (cu implicarea membrilor comunității în prevenția și răspunsul la violența sexuală și de gen). Există apoi principii și norme operaționale asupra cărora toți actorii implicați trebuie să convină, asigurându-se astfel o funcție de coordonare. Nu trebuie uitat că pot exista mulți actori a căror contribuție poate fi utilă și ale căror roluri trebuiesc definite. Prevenția și răspunsul la violența sexuală și de gen implică acțiuni derulate de diferiți actori relevanți, cei mai mulți reprezentând unul sau mai multe din aceste sectoare: medical, psiho-social, de securitate și juridic.

Numai prin identificarea factorilor care contribuie la și influențează tipul și amploarea violenței sexuale și de gen pot fi dezvoltate strategii de prevenire adecvate și eficiente. Activitățile de prevenire se adresează potențialilor agresori, potențialilor supraviețuitori și celor care îi pot ajuta. Prin urmare, activitățile trebuie să vizeze populația de refugiați, personalul de ajutor umanitar, cetățenii țării gazdă și autoritățile guvernamentale. Ca în cazul tuturor programelor de combatere a violenței sexuale și de gen, strategiile de prevenire sunt mai eficiente atunci când toate sectoarele, inclusiv refugiații, sunt implicate în conceperea, punerea în aplicare și evaluarea acestora.

Strategiile de prevenire eficiente vor include acțiuni care se concentrează pe cinci obiective-cheie: transformarea normelor socio-culturale, cu accent pe abilitarea femeilor și a fetelor; reconstruirea structurilor familiale și comunitare și a sistemelor de sprijin; conceperea unor servicii și facilități eficiente; colaborarea cu sistemele juridice formale și tradiționale pentru a se asigura că practicile lor sunt conforme cu standardele internaționale privind drepturile omului; și monitorizarea și documentarea incidentelor de violență sexuală și violență sexuală și de gen.

Prevenirea violenței sexuale și a violenței bazate pe gen implică identificarea și eliminarea acelor factori care fac ca anumiți membri ai comunității de refugiați să fie vulnerabili la acest tip de violență și elaborarea unei serii de strategii care să îmbunătățească protecția tuturor refugiaților. Aceste strategii vor fi cel mai eficiente atunci când vor fi concepute, puse în aplicare și monitorizate de toate sectoarele implicate în protejarea și asistarea refugiaților comunităților de refugiați și de către refugiații înșiși.

Un refugiat este o persoană care “din cauza unei temeri bine întemeiate de a fi persecutată din motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinie politică, se află în afara țării de care are cetățenia și nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu vrea să se bucure de protecția acestei țări” (articolul 1A, Convenția din 1951 privind statutul refugiaților).

Există o legătură indisolubilă între rasism, discriminare rasială, xenofobie și intoleranța aferentă, precum și strămutarea forțată și maltratarea refugiaților, a solicitanților de azil și a persoanelor strămutate în interiorul țării. Rasismul este atât o cauză, cât și un rezultat al strămutării forțate și un obstacol în calea soluționării acesteia.

Deplasarea forțată a devenit un fenomen global de proporții majore. Se estimează că 50 de milioane de persoane din întreaga lume au fost smulse din casele lor.

Un număr mare dintre aceste persoane sunt victime ale rasismului, discriminării rasiale, xenofobiei și intoleranței aferente. Rasismul afectează persoanele strămutate forțat în fiecare etapă a ciclului de strămutare:

Rasismul în țările de origine: cauza strămutării forțate

Convenția din 1951 privind refugiații recunoaște în mod clar rolul central pe care îl joacă rasismul și discriminarea etnică în provocarea deplasărilor de refugiați. Articolul 1A din Convenția din 1951 privind statutul refugiaților declară refugiatul ca fiind “o persoană care, din cauza unei temeri bine întemeiate de persecuție din motive de “rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinie politică”, se află în afara țării sale și nu poate sau nu dorește să se bucure de protecția țării sale”.

Un număr mare de refugiați, solicitanți de azil și persoane evacuate în interiorul țării au fost mutate cu forța din cauza rasei, etniei sau naționalității lor. “Curățarea etnică” devine un fenomen alarmant de frecvent în conflictele interne, ceea ce duce atât la exodul în masă al refugiaților în țările vecine, cât și la deplasarea internă în masă. Disputele legate de naționalitate au jucat, de asemenea, un rol în mai multe crize contemporane ale refugiaților, în care anumite grupuri etnice au fost deposedate în mod arbitrar de cetățenie înainte de a fi expulzate forțat.

Rasismul în țările gazdă: tratamentul refugiaților și al solicitanților de azil

Nu numai că refugiații și solicitanții de azil fug de situații de discriminare și violență rasială și etnică, dar se confruntă din ce în ce mai des cu o astfel de ostilitate în țările de refugiu. În ultimul deceniu, mai ales de la sfârșitul epocii Răsboilui Rece, când refugiații și-au pierdut semnificația geo-politică strategică, s-a înregistrat o tendință globală de xenofobie și de creștere a ostilității față de refugiați și solicitații de azil. Această tendință este cea mai vizibilă în statele industrializate și înstărite din Occident, unde în ultimul deceniu a existat o avalașă de politici restrictive care au vizat solicitanții de azi, refugiații și migranții. Dar chiar și țările gazdă, în mod traditional generoase, aflate în curs de dezvoltare, adesea sunt supraîncărcate de propriile probleme sociale și economice, au devenit din ce în ce mai reticente în a găzdui populații mari de refugiați.

Intoleranța și discriminarea împotriva refugiaților și a solicitanților de azil în țările gazdă se manifestă sub diverse forme, acestea incluzând:

Politicile restrictive de intrare care obstrucționează dreptul solicitanților de azil și al refugiaților de a părăsi liber propria țară și care subminează dreptul fundamental de a solicita și de a se bucura de azil în fața persecuției.
Politicile vizează deseori anumite grupuri de solicitanți de azil pe baza etniei, rasei sau naționalității acestora, în scopul de a stopa fluxurile de azil din anumite țări. Printre acestea se numără măsuri precum:

• controlul vizelor, sancțiunile impuse transportatorilor și detașarea funcționarilor de la imigrări în calitate de “ofițeri de legătură ai companiilor aeriene” în țările producătoare comune de refugiați pentru a asista personalul companiilor aeriene în cadrul controalelor înainte de plecare;
• aplicarea așa-numitelor politici privind așa-numitele “țări terțe sigure” și “țări de origine sigure”, care riscă fie direct, fie indirect, să returneze refugiații în țări în care viața sau libertatea lor ar fi amenințate, încălcând principiul fundamental al nereturnării, și care refuză accesul solicitanților de azil la o evaluare completă și echitabilă a cererilor lor de azil, cu drepturi depline de recurs;
•   propunerile de a răspunde crizelor de refugiați în regiunile de origine prin mecanisme precum “adăposturile sigure” și “protecția în interiorul țării”, pe lângă admiterea selectivă a unor cote fixe de refugiați din anumite regiuni;

Restricțiile privind intrarea legală a solicitanților de azil, a refugiaților și a migranților i-au forțat pe mulți dintre aceștia să apeleze la serviciile unor sindicate corupte și periculoase de trafic de persoane care sunt capabile să evite controalele de rutină privind migrația – adesea cu repercusiuni grave pentru persoanele implicate.

Intoleranța și Discriminarea poate lua forma unor reprezentări rasiste și xenophobe, a solicitanților de azil; a refugiaților și a migranților, în mass-media ca fiind infractori alimentând astfel sentimente de ură și dispreț fiind împotriva refugiaților și a migranților pe teritoriul lor.

O altă formă este reprezentată de utilizarea retoricii xenophobe și rasiste de către politicieni și funcționari publici, precum și manipularea sentimentelor de ură și temerilor xenophobe, adesea scopul fiind obținerea unor avantaje politice.

Refugiații/Solicitanții de azil și migranții sunt adesea victimele atacurilor rasiste, de cele mai multe ori agenții de aplicare a legii neluând măsuri adecvate pentru a-i aduce pe cei ce au comis fapte condamnabile în fața justiției.

Rasismul poatea lua forma și discriminării sociale și economice,  împotriva solicitanților de azil, refugiaților și migranților, inclusiv în ceea ce privește accesul la locuințe, educație, asistență medicală, ocuparea forței de muncă, asistență socială și alte drepturi fundamentale.

 

Prevenția si răspunsul la violența sexuală și de gen sunt legate în mod direct de protecția drepturilor omului. Fiecare individ, fără deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, orientare politică, origine națională sau socială, proprietate, statut social, etc este îndreptățit la respect, protecție, exercițiul drepturilor si libertăților umane fundamentale. Actele de violență sexuală și de gen îngrădesc o serie de drepturi umane fundamentale

• Dreptul la sănătate fizică și mentală;
• Dreptul la libertate împotriva torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante;
• Dreptul la libertatea de mișcare, opinie, expresie si asociere;
• Dreptul de a accede într-o căsătorie pe baza consimțămâtului liber si deplin, precum și de a beneficia de drepturi egale cu partenerul, atât în timpul căsătoriei cât și la dizolvarea ei;
•  Dreptul la educație, securitate socială și dezvoltare personală;
•  Dreptul la participare culturală, politică și publică, accesul egal la servicii, locuri de muncă și remunerare egală pentru muncă.

În acest sens, există câteva instrumente internaționale semnificative ce se adresează violenței sexuale și de gen:

• Convenția pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeii – Adunarea Generală a Națiunilor Unite, 1981;
• Declarația Națiunilor Unite pentru eliminarea violenței împotriva femeii – Adunarea Generală a Națiunilor Unite, 1993;
• Declarația si platforma de acțiune de la Beijing, 1995;
• Statutul Curții Infracționale Internaționale de la Roma, 1998;
• Rezoluția 1325 a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, 2000;

 Cauzele violenței sexuale și de gen

Înțelegerea cauzalității producerii violenței sexuale și de gen este o sursă pentru dezvoltarea unor planuri de acțiune pentru prevenirea acestui fenomen. Cauzele violenței sexuale și de gen se regăsesc în atitudinea și practicile societății cu privire la discriminarea pe motive de gen, care plasează femeile într-o poziție de subordonare față de bărbați. Lipsa valorizării femeii din punct de vedere social și economic precum și a muncii acesteia, acceptarea rolurilor specifice genurilor perpetuează și întăresc prezumția că bărbații dețin puterea de decizie și de control asupra femeilor. Prin acte de violență sexuală și de gen, săvârșite la nivel individual sau de grup, agenții de persecuție tind să își mențină privilegiile, puterea și controlul asupra celorlalți. Identitatea și rolul de gen sunt determinate de sex, vârstă, condiție socio-economică, origine etnică, naționalitate și religie. Relațiile dintre femei și bărbați, dintre femei precum și dintre bărbați sunt marcate de diferite nivele de autoritate și de putere care mențin privilegiile și subordonarea dintre membrii unei societăți. Dezacordul sau lipsa de receptivitate față de drepturile omului, față de egalitatea de gen, democrație și mijloace non-violente de rezolvare a conflictelor contribuie la perpetuarea acestor inegalități.

O persoană poate deveni victimă sau chiar agresor în contextul existenței/apariției următoarelor tipuri de riscuri

• Riscuri la nivel individual – lipsa de securitate, dependența, dizabilitățile fizice și mentale, lipsa alternativelor în adaptarea la schimbările socio-economice de status, abuzul de alcool, droguri, trauma psihologică și stresul conflictului, al refugiului, al deplasării interne, ignoranța, lipsa de cunoștințe asupra drepturilor individuale fundamentale statutate de organismele naționale și internaționale;
•  Riscuri la nivelul normelor sociale și culturale – credințe și practici culturale și tradiționale discriminatorii, credințe religioase;
• Cadru legal și practici în țara gazdă și/sau în țara de origine – lipsa de protecție a drepturilor femeii și copilului împotriva violenței sexuale și de gen, lipsa de încredere în autoritățile statului, aplicarea de legi tradiționale și practici care favorizează discriminarea, lipsa de interes pentru acest subiect, practici discriminatorii în administrarea justiției, neraportarea incidentelor de violență sexuală și de gen și lipsa de încredere în administrarea justițiară, lipsa interesului de a pune sub acuzare toate cazurile raportate de acest tip de violență, numărul mic de condamnări obținute în proporție cu numărul de raportări de violență sexuală și de gen, inaccesibilitatea poliției și a instanțelor din cauza poziționării campurilor de refugiați, absența femeilor din corpul ofițerilor de justiție, lipsa resurselor administrative și a echipamentului instanțelor locale și a forțelor de securitate, legi sau practici în administrarea justiției care sprijină diferențele de gen;
• Război și conflicte armate – distrugerea structurilor sociale, exercitarea puterii politice și de control asupra comunităților, diferențele etice, discriminarea socio-economică;
• Situații de refugiu, returnare și deplasare internă – colapsul structurilor familiale și sociale de suport, locații cu rată înaltă de criminalitate, campuri supraaglomerate, adposturi și gospodării comune, ansamblul de servicii, facilităi și accesul la acestea, lideri masculini predominanți în comunități, lipsa hranei, a combustibilului, a veniturilor și a posibilității de retribuire pentru munca desfurată, lipsa protecției din partea forțelor de poliție, lipsa reprezentanților ONG-urilor în taberele de refugiați, lipsa documentelor de identitate și neînregistrarea persoanelor, populații locale ostile – refugiații fiind considerați ca privilegiați din punct de vedere material. 

Victimele/Supraviețuitorii violenței sexuale și de gen se află într-un mare risc de afecțiuni severe ale sănătății și planului psiho-social. Potențialele traume psiho-emoționale care evoluează pe termen lung nu trebuie subestimate.

Violența împotriva femeilor include toate actele de violență pe criterii de gen, care cauzează sau sunt susceptibile de a cauza prejudicii sau suferințe fizice, sexuale, psihologice sau economice – respectiv violența sexuală, violul, mutilarea genitală, căsătoria forțată, avortul forțat, sterilizarea forțată, traficul de persoane în scopul exploatării sexuale, urmărirea în scopul hărțuirii, hărțuirea sexuală, femicidul, discursurile de incitare la ură, infracțiunile bazate pe sex în forma online (violența cibernetică), partajarea sau manipularea neconsensuală de materiale cu caracter intim, urmărirea cibernetică și hărțuirea pe internet.                                                   

Violența domestică este o formă de violență împotriva femeilor care survine în familie. Femeile sunt reprezentate, în mod disproporționat, ca victime ale tuturor forme de violență din cauza modelelor subiacente de constrângere, putere și/sau control.                     Nu în ultimul rând, violența cibernetică este o extensie a violenței cu care se confruntă victimele în mediul offline. În ciuda răspândirii pe scară largă a violenței cibernetice, procesul de reglementare este extrem de fragmentat până în prezent, fiind identificate lacune juridice semnificative atât la nivelul UE, cât și la nivelul statelor membre.                                                                                       

Un act semnificativ pentru agenda UE pentru combaterea violenței împotriva femeilor îl constituie noua Convenție a Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice (cunoscută sub denumirea de Convenția de la Istanbul), care a abordat, în mod cuprinzător, violența împotriva femeilor și violența domestică.                                      În 2016, a fost prezentată propunerea de Decizie a Consiliului privind semnarea, în numele Uniunii Europene, a Convenției Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice (COM(2016)111). Un an mai târziu, Convenția a fost semnată, în numele UE, de către Comisia Europeană și Consiliul UE. Cu toate acestea, procesul de aderare nu a fost finalizat până în prezent, întrucât Consiliul UE nu a adoptat decizia finală.                                                                                          În același timp, Convenția Organizației Națiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei (CEDAW), adoptată, la 18 decembrie 1979, de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, a intrat în vigoare ca tratat internațional la 3 septembrie 1981, după ce a fost ratificată de 20 de țări. Până la a zecea aniversare a Convenției în 1989, aproape o sută de națiuni au fost de acord să respecte prevederile acesteia. Statele părți ale convenției au condamnat discriminarea față de femei sub toate formele sale și au convenit să ducă, prin toate mijloacele adecvate și fără întârziere, o politică vizând eliminarea oricărei forme de discriminare față de femei. România a ratificat Convenția la 7 ianuarie 1982.                                                                                                                         Convenția Organizației Internaționale a Muncii privind eliminarea violenței și a hărțuirii la locul de muncă (C190), din iunie 2019, are ca obiectiv oprirea violenței și hărțuirii prin adoptarea de instrumente internaționale inovatoare, constituind astfel primul standard internațional care pune capăt violenței și hărțuirii în lumea muncii. Convenția completează lacunele existente în legislație și protejează toți lucrătorii, indiferent de statutul lor contractual – stagiari, ucenici, lucrători licențiați, voluntari sau cei care caută un loc de muncă. 

La nivelul UE există mai multe instrumente juridice care prezintă relevanță pentru victimele violenței împotriva femeilor și ale violenței domestice. Acestea instituie fie norme generale aplicabile și acestei categorii de victime, fie norme specifice privind anumite forme ale unei astfel de violențe.

Printre evoluțiile recente la nivelul UE pentru combaterea acestui fenomen se numără:

·       2019 – Orientările politice pentru Comisia Europeană 2019-2024, în special cele care se referă la „O Uniune a egalității”, evidențiază necesitatea de prevenire și combaterea a violenței împotriva femeilor, de protejare a victimelor și de pedepsire a persoanelor vinovate;

·       2020 – Strategia privind egalitatea de gen 2020-20255 (COM(2020)152) cuprinde măsuri de prevenire a formelor de violență de acest tip, pentru protejarea victimelor, urmărirea penală a autorilor infracțiunilor și punerea în aplicare a unor politici cuprinzătoare și coordonate în domeniu.

·       2020 – Strategia UE privind drepturile victimelor 2020-2025 (COM(2020)258) invită Comisia Europeană, statele membre ale UE, societatea civilă, toate părțile interesate, să se implice în acest sens și să acorde o atenție deosebită nevoilor specifice ale victimelor violenței bazate pe gen.

·       2020 – Propunerea de directivă privind salariile minime adecvate în Uniunea Europeană (COM(2020)682) își propune să se asigure că lucrătorii din UE sunt protejați prin salarii minime adecvate, care să le permită să ducă un trai decent ori unde ar lucra, stabilind un cadru pentru a îmbunătăți gradul de adecvare al salariilor minime și pentru a spori accesul lucrătorilor la protecția salariului minim.

·       2020 – Strategia privind egalitatea pentru persoanele LGBTIQ 2020-2025 (COM(2020)698) abordează inegalitățile și provocările care afectează aceste persoane, în vederea creării unei Uniuni a egalității. Aceasta acordă o atenție deosebită diversității nevoilor persoanelor LGBTIQ și categoriilor celor mai vulnerabile, inclusiv persoanelor supuse discriminării inter-secționale și a persoanelor transgender, non-binare și intersexuale, care se numără printre grupurile cel mai puțin acceptate de societate și care se confruntă, în general, cu un nivel mai ridicat de discriminare și violență decât alte categorii din cadrul comunităților LGBTIQ. Strategia susține că discriminarea este adesea multidimensională și că doar o abordare inter-secțională poate conduce la schimbări durabile și respectate în societate.

·       2020 – Actul legislativ privind serviciile digitale (COM(2020)825) care contribuie la protejarea utilizatorilor online.

·       2021 – Planul de acțiune pentru egalitatea de gen (GAP) III (JOIN(2020)17) reprezintă o agendă ambițioasă pentru egalitatea de gen și emanciparea femeilor în acțiunile externe ale UE; combaterea violenței pe criterii de gen devine una dintre prioritățile acțiunii externe a UE.

·       2021 – Propunerea de directivă privind consolidarea aplicării principiului egalității de remunerare pentru aceeași muncă sau pentru o muncă de aceeași valoare între bărbați și femei prin transparență salarială și mecanisme de asigurare a respectării legii (COM(2021)93) urmărește să se remedieze respectarea dreptului fundamental la egalitatea de remunerare precum și respectarea acestui drept în întreaga UE, prin stabilirea unor standarde de transparență salarială care să le permită lucrătorilor să își revendice dreptul la egalitatea de remunerare.

·       2021 – Strategia privind drepturile persoanelor cu handicap 2021-2030 (COM(2021)101) își propune să îmbunătățească viața persoanelor cu handicap în următorul deceniu, atât la nivelul UE, cât și la nivel național, cu un angajament ferm din partea statelor membre și a autorităților regionale și locale de a realiza acțiunile propuse de Comisia Europeană.

·       2021 – Planul de acțiune privind Pilonul european al drepturilor sociale (COM(2021)102) reiterează angajamentul de a combate violența pe criterii de gen, reducerea sa în ceea ce privește ocuparea forței de muncă cel puțin la jumătate comparativ cu nivelul înregistrat în 2019.

·       2021 – Strategia cuprinzătoare a UE privind drepturile copilului (COM(2021)142) reafirmă drepturile și rolul acestora în societate, în special în legătură cu natura, schimbările climatice, discriminarea și nedreptatea.

·       2021 – O Europă mai favorabilă incluziunii și mai protectoare (COM(2021)777) urmărește includerea discursului de incitare la ură și a infracțiunilor motivate de ură în lista infracțiunilor incriminate de UE.

·       2022 – Raportul anual al Comisiei Europene privind egalitatea de gen în UE (SWD(2022)54) menționează că femeile au fost afectate în mod disproporționat de pandemie. În 2020, rata de participare a femeilor pe piața muncii a scăzut cu 0,5 % față de 2019, după un deceniu în care a înregistrat o creștere constantă.